E greu sa fii tu insuti, de oameni esti urat, caci nu le place sa le spui in fata ca stii…ceva ce ei ascund. E greu sa fii tu insuti caci toti te vor crede nebun...si chiar esti, caci numai dupa ce ai devenit nebun in ochii altora, nu te mai intereseaza parerea lor despre tine insuti.
Nichita, dragul de el, a imortalizat sentimentele si urmarile faptului de a fi tu insuti/insati…ma bucur sa stiu ca au existat, si ca mai exista oameni care sunt ei insisi, desi putini, macar nu au murit cu totii…sunt tot mai rari, pe cale de disparitie, dar nu-i nimic, ei sunt de samanta, ca adevarul sa se transmita mai departe, in genele urmasilor nostri.
Ce greu e să fii tu însuţi,
neverosimil iepure, împuşcat înainte de a te naşte,
când fuga cu miros de carne şi cu scurgere de sânge
a părinţilor tăi a şi hrănit
vreo rădăcină de iarbă.
Mai întâi trebuie să fii tu, şi pentru asta
Trebuie să te naşti din vreo familie
Pe care nu ţi-ai ales-o, şi care nu te-a ales –
Aidoma păcatului originar.
După aceea trebuie să fii,
Între alţe fiinţe să fii,
În ghiotura de fiinţe să fii,
Să le respire şi să te respire.
Cu însuţi este cel mai greu!
Însuţi e de platină şi-ţi strepezeşte dinţii.
Însuţi înseamnă să pierzi, să faci greaţă
Ca şi grăsimea.
Să te laşi vărsat şi să zici: mâine,
Până mâine mai rabd ca să fiu
Însumi sau însuţi,
Ca să fiu acel nenorocit de însumi, însumi.
A fi tu însuţi, o, ce răbdare absurdă,
Ca să ţi se spună “dragă”,
Ca să ţi se spună “băiatule”,
Ca să ţi se spună “vino mâine la prânz
La noi la masă”.
Şi tu rânjeşti, pentru că masa eşti chiar tu,
Şi tu rânjeşti la şobolani,
Pentru că aşa cum zice bătrânul:
Okeanos plânge pe canaluri…
Cantec, de Nichita Stanescu – Starea confesiunii – Poeme personale (din Fiziologia Poeziei Ed.Eminescu, 1988)
Am citit la Mircea Eliade, caci de fiecare data cand ma intristez, vine el si imi unge ranile sufletului cu balsam frumos mirositor, si vindecator:
“Dar ce este adevarul?” se intreaba Unamuno, intr-un splendid eseu “Que es verdad? (martie 1906) “Adevarul este ceea ce se creeaza cu toata inima si tot sufletul. ” Omul are un singur drum de urmat: sa lucreze conform cu sufletul si cu inima sa. Un singur drum – care de fapt inseamna un milion de drumuri, un miliard de drumuri. Fiecare om nu-si poate gasi decat adevarul sau, mantuirea sa personala. “Mai mult valoreaza eroarea in care se crede, decat realitatea in care nu se crede”. Singurul lucru care conteaza este sa ajungi la tine insuti, sa-ti cunosti patimile tale si tiraniile tale. Omul sincer, ca si omul gol, este intotdeauna frumos. “Dupa cum paganismul a culminat in dezgolirea trupului, crestinismul trebuie sa triumfe in dezvelirea sufletului.” In fond, controversa, protestarea, lupta, nu sunt decat mijloace de a ajunge la sinceritate, de a preciza contururile proprii ale unui om, de a-l scoate din formule sau dogme; caci acestea din urma se aplica altor realitati, dar in nici un caz nu se aplica omului. Toata pasiunea pe care a pus-o Unamuno in controverse, polemici si eseuri – are numai acest scop: sa invite la sinceritate, sa “destepte pe oameni” silindu-i sa se aplece asupra propriilor lor suflete. Ca si Giordano Bruno, Unamuno se voia un desteptator al sufletelor adormite, dormitantium animorum excubitor, si citatul acesta din Bruno, il gasiti chiar, comentat, la sfarsitul Sentimentului tragic al existentei. Unamuno opune totusi acestui dormitantium animorum excubitor idealul lui Don Quijote, care nu credea in triumful ideilor sale, stiind ca ele nu sunt din aceasta lume. Nici Unamuno nu crede in triumful “ideilor” sale; care idei? Din ce epoca? Din ce pasiune? Din ce carte? Unamuno nu are idei de profetizat; nu are decat pasiuni, pe care le opune pasiunilor semenilor sai; nu are decat o tehnica: sinceritatea cu tine insuti pana la moarte. Caci in viata, nu exista o alta solutie a paradoxului; poate numai dupa moarte, cand sufletul isi va gasi odihna…”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu