Ca să-şi împlinească destinul cu acel minimum de intransigenţă interioară pe care o presupune o operă, un creator trebuie să înainteze pe o cărare îngustă între două câmpuri. Dintr-unul îl cheamă Viaţa. Din celălalt se aud cântecele de sirenă ale gloriei.
El, care ştie preţul vieţii, pentru că altfel n-ar putea crea nimic, şi care nu e indiferent nici la glorie, nu se poate aventura până la capăt pe nici unul din aceste câmpuri. Trebuie să revină mereu la cărarea sa, la singurătatea sa.
Preţul plătit pentru norocul talentului său e că, într-un fel, va fi totdeauna un frustrat. Chiar dacă nu e ascet, un artist are o asceză pe care nu i-o cunoaşte nimeni.
Viaţa nu-i dă totul sau el nu poate lua totul de la viaţă pentru că altfel ar trebui să sacrifice o parte din creaţia sa. Nici cântecele de sirenă ale gloriei nu le poate asculta prea mult fără riscuri.
Cel mai adesea, trebuie să audă tăcerea. Altfel spus, un artist trebuie să se mulţumească cu mai puţin decât i se oferă şi să dea mai mult decât a primit.
Înghesuindu-se la banchetul conjuncturilor, ar pierde dreptul de a le judeca.
Polemici Cordiale
Observ de ceva timp la artistii nostri ca, cei mai multi dintre ei se lasa prea mult ademeniti de cele doua lucruri despre care aminteste si Maestrul in Polemicile Cordiale – lucruri care ii impiedica sa-si implineasca destinul artistic: tentatiile marunte ale vietii si infruptarea fara limita din drogul cu gust dulce, dar distrugator al gloriei.
Poate ei cred ca talentul primit li se cuvenea, si ca nu trebuie sa plateasca nimic in plus pentru el, la fel ca si oamenii obisnuiti, ca si netalentatii, neindemanaticii, mediocrii artelor de tot felul.
Credeti ca altora li se cuvine sa primeasca mai mult de la Creator, si sa nu dea nimic in schimb? Eu cred ca nu ar fi drept fata de ceilalti, care au primit la nastere mai putin sau deloc, astfel de talente.
Artistilor nostri le plac laudele mai mult decat critica – si aici ma refer la cei mai mediocri dintre ei – negandindu-se la un fenomen fizic cat se poate de simplu, si anume, ca inertia poate fi invinsa numai prin frictiune, prin eliberare de caldura (aparuta la ranirea amorului propriu), iar evolutia nu se poate produce fara miscare, intrucat inertia il tine pe loc;
oricine stie ca ceva ce sta pe loc este precum apa care nu mai curge – incepe sa balteasca, sa miroasa, iar orice asanare are loc cu eliberare de mirosuri neplacute, si cu efort. Cu cat balta este mai adanca, si mai linistita, cu atat asanarea va fi mai dificila, iar mirosurile eliberate vor fi din cele mai imputite posibil. Dar spune-le asta unora dintre artistii nostri, si te vor trata cu indiferenta si/sau iti vor spune ca „ai luat-o pe aratura”:) .
Filed under:
Uncategorized
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu