Bucuria unei imbratisari

Cum soarele nu ar mai fi soare
De s-ar încăpăţâna, şi nu ar mai răsare,
Cum luna îndrăgostită, apropiindu-se de soare, de ar uita pământul
pe care-l are-n grijă, viaţa de pe el moare,
Cum râul de se varsă-n mare nu se împuţinează, ci creşte tot mai mare,
Cum anotimpurile mor şi lasă loc să se perinde fiecare,
Cum dreptele ce se intersectează, îşi văd de drumul lor,
doar după ce se-mbrăţişează,

Cum florile şi-aşteaptă ploaia ca să crească
și sărutul soarelui ca să le înflorească,
E ca un legământ de iubire între ploaie și flori,
Între soare și strălucirea lor,
Mister pe care cu inima de-l simți, te umple de fiori,

Cum ziua încălzită de soare își așteaptă noaptea,
Și întâlnindu-se într-o îmbrățișare se despart,
Cum marea ca să crească mare, îmbrățișează râurile toate, la vărsare,
Cum piatra care din stâncă se desprinde, murind la mare depărtare
Dusă de ape în vâltoare, doar lava o apropie de stâncă,
într-o fierbinte binecuvântare,
Cum luna luându-și rămas bun de la soare,
primește noaptea ca să lumineze și mai tare,
Cu lumină primită numai și numai de la soare,
În veci voi trăi așteptând Lumina sufletului meu,
Apa pământului inimii mele și Norii cerului meu,
Într-o îmbrățișare să-mi iau puterea de-a muri:
Din marea ei iubire sămânța moare și-apoi trăiește-n floare.
Asta e firea lui Dumnezeu sub soare: ce s-a născut, să crească tot mai mare,
Floarea să nu rămână în sămânță de frică,
ploaia să nu dispară dacă pică
Rămân toate, și florile și ploile, încrustate în unic-vers,
lacrimă a Poetului ales.

Promisiunea,17.ian.2012, 13:02