Ţânţarul

Ca între noi, ca între doi – vampiri de meserie
Ce se muncesc, făcând cu schimbul --
Eu înţepându-te cu vorbe în neştire,
Tu făurindu-mi în tăcere necuvinte - din iubire.

O vietate mică, precum un fir de colb,

O spumă ca o boare, cum l-ar simţi un orb,

cântând c-un zumzet fin - sunet divin, înalt,

Ineluctabil croindu-şi drum, spre neant.

Înfometat, dar tare leneş - de blazat,

Se-aciuă lâng-o apă, care din curs a stat.

De sila lor, civilizaţii bălţile şi-au secat,

Însă de balta cea mai mare, şi neagră - au uitat…

E balta dinăuntru, i-a noastră, a fiecărui,

Şi ai o mare grijă, să n-o vezi, să nu stărui,

Îi vezi doar suprafaţa, care luceşte-n soare,

Lumina  nu pătrunde-n adânc- unde o doare.

Balta izvor nu e, dar creşte nesmintită,

Ce n-ar da Creatorul s-o ştie curăţită…

Şi El cum ştie omul, că grijă de el n-are,

Din marea sa iubire, ţânţaru-ndat- apare…

Omul se sperie, l-alungă, de el vrea ca să scape,

Îl caută cu ură, dar el în spate şade,

Şi tace, şi-şi ascute ce are mai de preţ,

Răbdând şi-aşteaptă clipa - a marelui ospăţ.

Când e încă departe, oamenii nu-l aud,

Dar balta lor l-atrage, devine brusc  zălud,

În rotocoale mari pe om el îl curtează ,

Şi-ncet, pe nesimţite, pe capul lui s-aşază.

Iadul sunt ceilalţi- filosofând ca Sartre,

Gând dulce, ce trăieşte în antice lacustre,

Mefisto îl hrăneşte, dând lui starea călduţă,

Părând omului inima,  a-i fi bisericuţă.

Ţânţarii, adulmecând  a lumii nerozie,

O-aşează pe hârtie, în proză sau în vers:

Plinind de plictiseală - încep cu-anestezie,

Înaintând cu grijă, divinul lor demers.

Iar la sfârşit vine morala: muşcătura de ţânţar,

Ce pişc-usturător o somnoroasă conştiinţă,

Şi, angoasând-o, ţi-o aşează pe cântar,

Torcându-ţi aroganţa-n chibzuinţă.

la Bucuresci, azi, 31.ian.2012