Posted on 2 ianuarie 2012
Zilele nu-mi mai sunt pietre pravalindu-se peste inima mea
Noptile nu-mi mai sunt cearsafuri framantate de ganduri…
Tristetea mea s-a urcat ca fumul lumanarii arse,
In bolta cerului si nu se mai vede ce-a fost, cum a fost…
Fum a fost, ca si zilele care s-au scurs in ea…
Lacrimile mele au udat un desert ce era prea flamand…
De sunetele cristaline ale grauntelor de sare
Se lovesc gingas firele ierbii care au crescut din mine…
Sunt iarba ce soarele a ars-o ingalbenindu-se de ore,
Iar ploaia o spala si se gaseste mai vie…
Ce vantul o mangaie si nu se rupe, fiindca-i e frate,
Ce zapada o acopera dar nu se pierde,
Ce primavara din suflet o reinvie si o creste mare,
Ca sa fie cosita in vara, adunata,
Si hrana pasarilor, uneori necuvantatoarelor sa fie…
Pacea se asterne ca un voal de matase peste inima mea…
Imi inmoaie oasele, si pielea o zvanta
cuvintele se fac viermi de matase,
ce cresc in culcusul inimii mele si dorm dusi…
cand se trezesc, indata si mor
si iau cuminti drumul matasii…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu