Amintiri din inceputul calatoriei in Infern – precum fost-a si Dante

 Cantul I, in traducerea lui George Pruteanu, Dumnezeu sa-l odihneasca!

La mijlocul de drum al vieţii noastre  
     m-am fost găsit într-o pădure-adîncă:  pierdusem drumul drept prin văi sihastre. 

  1-4     Mi-e greu să povestesc de ea! Azi, încă, 
gîndind la codru-acel, sălbatec foarte,
simt groaza iar din suflet cum mănîncă.

 1-7     Amar a fost, îngemănat cu moarte...
Dar pîn’să spun de-a binelui aflare,
de alte lucruri voi vorbi în carte.

 1-10    Nimic nu pot rosti despre intrare,
căci totul era somn în jur şi-n mine
cînd părăsisem limpedea cărare.

 1-13    La poalele, ajuns, unei coline,
unde lua sfîrşit hidoasa vale
ce multă spaimă-mi strecurase-n vine,

1-16    privii în sus spre crestele ei goale
scăldate-n binefăcătoarea rază
a astrului ce-ndreaptă orice cale.

1-19    Şi-atunci simţii cum parcă-înseninează
al sufletului cer de teama prinsă
în noaptea mistuită-n fiori de groază.

 1-22    Precum un om ce, cu suflarea stinsă
de-a fi răzbit năvalnică bulboacă
se-ntoarce spre vîltoarea greu învinsă,

 1-25    fiinţa mea, fugind încă buimacă,
s-a înturnat spre vama cea stîncoasă
ce n-a lăsat pe nimeni viu să treacă.

1-28    Apoi, după ce-am stat puţin, doar ca să
mai prind puteri, pornii pe coasta cheală
avînd mereu ca sprijin talpa joasă.

1-31    Şi-atunci văzui, pe povîrniş, la poală,
o sprintenă panteră,-împestriţată 
pe toată blana, cum, fără sfială,

1-34    în faţă-mi răsărea, înverşunată – 
şi-atît zăgaz mi-a stat acea jivină
încît să mă întorc vrui nu o dată!

1-37    Era spre-întîia zorilor lumină
şi soarele suia cu-aceleaşi stele
ce-l însoţeau cînd Dragostea Divină

1-40    dădu întîiul suflu-în toate cele.
Părea că să n-am frică mă învaţă,
de fiara cu zălud bălţata piele,

1-43    blîndu-anotimp şi dulcea dimineaţă,
dar nu-într-atît cît teama să-mi descînte
de-un leu, ce-mi apăru deodată-în faţă, 

1-46    vrînd parcă-asupra mea să se avînte –
cu bot lihnit şi nările la pîndă
văzduhu-întreg căta să-l înspăimînte.

1-49    Dar iată şi-o lupoaică ce, flămîndă, 
     de pofte rele, jalnică-arătare,
atîtor oameni le e grea osîndă;

1-52    de-aşa potrivnicie-a fost în stare
cu chipul ei ce mă umplea de groază
încît pierdui nădejdea de-înălţare.

1-55    Şi, ca şi-acel ce hulpav cumulează,
dar ceasul rău i-aduce vremi sărace
şi plînge gîndu-în el şi-l întristează,

1-58    aşa, pe mine, bestia fără pace
simţeam încet-încet cum mă strămută
spre locul unde orice rază tace. 

1-61    Şi cum mă năruiam în valea slută,
o umbră mi se-înfiripă în faţă, 
      ce-în lunga sa tăcere părea mută. 

1-64    Cum prin pustie-o văd venind, ca-în ceaţă,"Aibi milă!"-am spus, şi-adăugai pe dată:
"Nălucă doar de eşti sau om în viaţă!” 

1-67    "-Nu-s om", a spus, "dar om am fost odată,
     lombarzi mi-au fost părinţii şi străbunii
şi Mantua mi-e patria-adevărată.

1-70    Sub Julio am văzut lumina lumii, 
    la Roma am trăit, sub August" - zise -
"în evul calp al zeilor minciunii. 

1-73    Poet am fost. Cîntai pe-al lui Anchise
fecior, plecat din Troia-în pribegie
cînd mîndrul Ilion se prăbuşise.

1-76    Ci drumul tău cum de intră-n stihie?
De ce nu urci pe creasta-încîntătoare
ce prícină-i şi ţel de bucurie?"

1-79    -"Virgiliu eşti, izvor între izvoare,
şi fluviu de rostire cristalină!"
răspunsu-i-am, nu fără-îmbujorare.

1-82    "Tu, slavă altor glorii şi lumină,
mi-ajute lunga mea ucenicie
şi dragostea-întru cartea ta divină!

1-85    Mi-eşti autor şi far în măiestrie
şi numai tu ai plămădit în mine
frumosul stil ce mi-a adus mîndrie.

1-88    Vezi fiara care drumul mi-l aţine:
salvează-mă!, tu, minte veşnic trează,
căci mi-a-îngheţat şi sîngele în vine."

 1-91    "-Alt drum îţi este dat şi altă oază",
- rosti, văzînd că plînsul mă învinge -
"de vrei să scapi acestui loc de groază;

1-94    lighioana ce în suflet ţi se-înfinge 
     om în putere-în calea ei nu lasă,
ci viaţa ţi-o sleieşte şi ţi-o stinge,

1-97    şi e din fire-atît de ticăloasă
că pofta-în veci nu şi-o mai potoleşte
şi după prînz ar sta din nou la masă. 

1-100   Cu fel de fel de monştri se prăseşte
şi s-o prăsi pînă ce-o fi să-apară
Copoiul, s-o strivească bărbăteşte. 

1-103   Nu-l vor nutri moşii sau vreo comoară,
ci-înţelepciunea, dragostea şi mila -
şi fi-va între Feltre a sa ţară. 

1-106   Şi ástfel mîntui-ne-va umila
Italie, pentru care se pierdură
Eurial şi Niso, Turno şi Camilla. 

1-109   Tot el o va goni cu mînă dură
din orice loc, zvîrlind-o în Infern,
unde din pizmă s-a născut şi ură.

1-112   Deci spre-al tău bine gîndurile-îmi cern:
îţi voi fi ghid, urmează-mă-în cărare.
te voi purta printr-un tărîm etern

1-115   unde jeliri se-aud de disperare
şi duhuri de-o vecie chinuite
cerşesc a doua moarte fiecare.

1-118   Apoi vedea-vei altele, spăsite
în flăcări hărăzite să le spele
spre-a le-înălţa-între neamuri fericite.

1-121   Iar de vei vrea şi tu să urci la ele,
unei fiinţe mai presus de mine 
te voi lăsa, urmînd plecării mele;

1-124   căci Principele bolţilor senine,
de nesupus ce-am fost la dreapta-i lege,
afara-împărăţiei lui mă ţine. 

1-127   E pretutindeni domn şi-aici e rege.
Tărîm şi scaun aici i-s laolaltă:
o, fericiţi puţinii ce-i alege!"

1-130   Am implorat: "-Poete, pe înaltă
şi sfîntă vrerea ce ţi-a fost străină,
mă scapă de-o năpastă şi cealaltă,

1-133   mă du să văd şi poarta cea divină
a lui San Pietro, şi-urgisita turmă 
a celor ce tristeţea nu-şi alină."

1-136   Atunci el a purces, iar eu în urmă. 

http://www.pruteanu.ro/3Dante-deschidere-TOT.htm