Inspirat de tumultuoasa “Schimbare la fata a Romaniei” a lui Cioran, cu mintea umpluta la refuz de ideile copiate intocmai de la tanarul pessimist de 25 de ani, Daniel Iancu scrie in fuga,(in dimineata in care va fi avut loc festivalul Om bun), cantecelul despre care am scris cu alta ocazie, ca ii dezvaluie si lui, dar si noua, maturitatea gandirii artistului, si nivelul la care s-a ridicat pe scara artei.
Tanarul filosof Cioran era revoltat pe cultura noastra, ce se afla in situatie de robie si labilitate, neputincioasa a genera, spunea domnia sa, un ‘universalism messianic”. Si tot pentru ca era tanar in 1936, Cioran ura abandonarea pasiva in fata mortii si a destinului, ura necredinta in forta, ca si ocolirea solutiilor tari, autodispretul, care au avut ca emblema a scepticismului sau fatal “Miorita”, “blestem national”, “rana neinchisa a sufletului romanesc. “
Neinchisa a ramas aceasta rana si la Daniel Iancu, care desi are 50 de ani (pe 16 mai implineste o jumatate de veac, LMA!) totusi cariera artistica ii este la fel de tanara, cu o gandire avand dinti de lapte, precum a lui Cioran in 1936.
Daca l-as fi citit integral pe Cioran, mi-as fi dat seama de ce a compus Daniel Iancu “Sunt mandru ca-s roman”. Dar nu am avut nici un interes sa citesc toate scrierile lui Cioran, fiindca nu sunt o pesimista decat ocazional, si pentru foarte scurt timp, cat dureaza un somn de dupa-amiaza, mai exact timpul de pana adorm, imediat dupa ce m-am hotarat sa scap de tentatia pesimismului. Rezonez doar cu acele idei ale lui Cioran care nu sunt imbibate de scepticism si de luciditatea aproape sterila pe care o simti inaintea gropii, stand fata in fata cu moartea.
Dar chiar si fara sa citesc “Schimbarea la fata a Romaniei” am vazut in cantecelul tanarului artist Daniel Iancu o profunda imaturitate a gandirii. Si degeaba am incercat timp de peste o jumatate de an, sa-i demonstrez ca face o eroare judecand in acest mod, total neinspirat, poporul roman, traditia si cultura populare, prin comentarii transmise pe blogul sau de artist, unele anonime (care se afla si acum acum pe pagina “Sunt mandru ca-s roman”), altele semnate, pe care novicele artist mi le-a cenzurat in totalitate. De altfel, toate mesajele cenzurate se afla pe blogul meu, fiindca auto-dezvaluirea, este una dintre consecintele directe ale lipsei de comunicare.
Redau cateva fragmente definitorii pentru modul de gandire al lui Cioran, si prin asimilare (de 90% (sic!)), si pentru modul de gandire al artistului Daniel Iancu.
“Analiza “lucida” (un atribut drag gânditorului, în anumite momente, mai ales când vorbea despre sine sau despre opera sa) a conditiei noastre istorice, condimentata cu blamari, respingeri, imperative izbucnite în suvoi din sufletul nemultumit al unui tânar obsedat de nesansa de a face parte dintr-un popor uitat de Dumnezeu la portile Orientului, cartea este totodata un portret crud, dureros si violent al românilor si României , dar si o chemare disperata la reînviere (chiar daca riscant, printr-un proiect totalitarist-utopic).
De remarcat ca toate acestea nu izvorasc dintr-o manie negativista, distructiva (dupa cum se poate crede usor despre un gânditor care excela în scrisul sau îndeosebi prin pesimism), ci, asa cum s-a confesat însusi autorul, dintr-o profunda dragoste: “(…) am avut momente când mi-a fost rusine ca sunt român. Dar daca regret ceva, sunt aceste momente. De nu as fi român decât prin defecte, si tot as iubi aceasta tara, împotriva careia sunt înversunat dintr-o nemarturisita iubire”. Negativismul este doar, în cazul poporului român, elementul ce-l zguduie, îl trezeste din amorteala, este primul pas pe drumul mobilizator al renasterii, al orgoliului national, al renuntarii la scepticism si neîncredere, la compromis.”
În linii mari, nemultumirea cioraniana se refera, mai întâi, la situatia de robie în care se afla cultura noastra, în calitate de cultura mica, locala, fata de culturile mari (egipteana, franceza, germana, rusa etc.) si la situatia ei labila ce nu poate genera un universalism mesianic. Apoi, lipsa unui trecut, a unei istorii, care sa ne ofere forta de a exista cu demnitate, lipsa ce se explica prin neîncrederea în actiune, prin scepticismul nostru ancestral, “plaga seculara” a României, “doliu permanent (…) profund organic la noi”, având urmatoarele trasaturi: abandonarea pasiva în fata mortii si a destinului, necredinta în forta, ocolirea solutiilor tari, a evenimentelor, distanta fata de lume, autodispretul etc. Emblema acestui fatal scepticism este balada Miorita , “blestem national”, “rana neînchisa a sufletului românesc” ".
“Emil Cioran a încercat o vreme (în prima perioada pariziana, mai ales când înca era un necunoscut în Franta) sa se detaseze de mostenirea fatidica ce venea din spatiul românesc, având convingerea ca el poate fi ALTFEL : “Stramosi ce v-ati gemut anii în fluier, în mine nu mai sunteti. Cântecele voastre n-au rasunet în doruri pline de dulci înstrainari si de meleaguri norocoase. Alaturi de voi, singur ma voi stinge. Si oasele mele nu va vor povesti pe unde mi-am pierdut onoarea maduvei si licaririle creierului”
Pasiunea pentru România se vrea înlaturata, scrierile dedicate ei sunt considerate acum rataciri. Începea o epoca noua, epoca încercarilor de a se desprinde de trecut, cum s-a mai spus. Astfel, viata lui s-a înscris pe o directie ce avea ca punct terminus eliberarea : independent de convingeri, de idei ce l-ar fi putut orbi, independent de societate (s-a retras pe cât a putut în mansarda sa celebra), renuntând chiar la limba româna în care s-a exprimat eclatant, adoptând cu acelasi succes pe cea franceza, a crezut pentru un timp ca este salvat.
I-a ramas însa scepticismul. Urmarit de el toata viata, pare ca i-a fost unica certitudine.
Târziu, în a doua parte a vietii, realizeaza ca fusese în situatia pietrei de care vorbea Spinoza, piatra care, primind un impuls de la o cauza externa, miscându-se în aer, în zborul ei crede ca e libera, sau în situatia unei zale dintr-un lant care, purtata la fel prin vazduh, uita ca, de fapt, ea este legata de celelalte.
Viata sa din perioada pariziana întruchipa într-un fel resemnarea, blazarea. Se putea spune acum despre el ca nu fusese decât fiul risipitor al acelei creatii populare, emblema a scepticismului stramosesc, pe care o urâse atâta: Miorita .
Cu luciditatea despre care credea ca i-a fost reazem al întregii opere, constientizeaza acest fapt si îl recunoaste în mod public. Mai mult, îl considera acum o sansa (în maniera optimista (!) a prietenilor din tinerete Vulcanescu si Noica), iar pentru Cioran credem ca a fost o sansa: daca este adevarat ca trasatura definitorie a poporului român este scepticismul, atunci un sceptic autentic nu se poate naste decât în acest spatiu; vocatia sa de sceptic (recunoscuta pe plan european) n-ar fi existat daca n-ar fi purtat în vene sângele molcom al stramosilor sai.
Urmatorul pasaj este definitoriu pentru schimbarea produsa în sufletul încercat al filosofului exilat: “Paradoxul de a fi persan (român, în cazul nostru) este un chin pe care trebuie sa stii sa-l fructifici, un cusur de care trebuie sa profiti. Marturisesc ca am privit cândva ca pe o rusine apartenenta la un popor oarecare, la o colectivitate de învinsi, cu origini asupra carora nici o iluzie nu-mi era permisa. Credeam, si poate nu ma înselam, ca ne ivisem din drojdia barbarilor, din deseurile marilor invazii, din acele hoarde care, incapabile sa-si continue drumul spre vest, au esuat de-a lungul Carpatilor si Dunarii, ca sa se pripaseasca acolo si sa somnoleze, gloata de dezertori la fruntariile Imperiului, scursura boita cu o bruma de latinitate. La asa trecut, asa prezent. Si asa viitor.
Ce încercare pentru juna mea semetie! Cum e cu putinta sa fii român? Era o întrebare la care nu puteam raspunde decât umilindu-ma-n fiece clipa. Detestându-i pe ai mei, detestându-mi tara, cu taranii ei atemporali, îmbatati de toropeala si parca plesnind de buimaceala, roseam pentru aceasta ascendenta, îi renegam, refuzat de vesnicia lor de mâna a doua, le respingeam certitudinile de larve pietrificate, reveria geologica. Degeaba cautam pe chipurile lor zvâcnirea sau macar maimutareala revoltei: maimuta, vai!, agoniza în ei. De fapt, nu tineau ei oare de regnul mineral? Nestiind cum sa-i mai îmboldesc, cum sa-i însufletesc, am ajuns sa visez la o exterminare. Numai ca pietrele nu pot fi masacrate. Spectacolul pe care mi-l ofereau îmi justifica si descumpanea, îmi hranea si îmi reprima isteria. Si nu încetam sa blestem întâmplarea ce facuse sa ma nasc printre ei.
O mare idee îi stapânea: ideea destinului;
“eu o respingeam din toate puterile, vedeam în ea doar viclenia lasului, o scuza pentru toate renuntarile, o expresie a bunului simt si a funebrei sale filosofii. Ce reazem sa-mi fi gasit? Tara mea, a carei existenta vedeam limpede ca n-are nici o noima, îmi aparea ca un rezumat al neantului sau ca o materializare a imposibilului, ca un soi de Spanie fara secol de aur, fara cuceriri si fara nebunie, fara un Don Quijote al amaraciunilor noastre. Sa-i apartii – ce lectie de umilinta si sarcasm, ce urgie, ce lepra!
Marea idee ce domnea acolo – eram prea insolent, prea plin de mine pentru a-i intui originea, profunzimea sau experientele, sistemul de dezastre pe care le presupunea. Aveam s-o pricep doar mult mai târziu. Cum mi s-a strecurat în minte, n-as putea spune. Cert este ca atunci când am ajuns s-o simt cu luciditate, m-am împacat cu tara mea, care pe data a încetat sa ma mai obsedeze.
Pentru a nu fi nevoite sa actioneze, popoarele împilate se lasa în voia «soartei», mântuire negativa si totodata mijloc de a interpreta evenimentele: filosofie a istoriei de uz cotidian , viziune determinista cu temei afectiv, metafizica de circumstanta”
Ideea împacarii este reafirmata însa de mai multe ori, iar dovada sinceritatii o constituie prezenta ei în multe locuri din Caiete , scrierile sale intime. Pasajul urmator este fara echivoc: “Cu cât îmbatrânesc mai mult, cu atât ma simt mai român. Anii ma readuc la origini si ma cufunda iarasi în ele. Iar strabunii mei, pe care i-am tot ponegrit, ce bine-i înteleg acum, si câte «scuze» le gasesc! Si ma gândesc la un Panait Istrati, care, dupa ce-a cunoscut o glorie mondiala, s-a întors sa moara acolo” [14] . Are uneori remuscari (din diferite motive) si în ce priveste renuntarea la limba româna: “Extraordinara limba româna! De câte ori revin la ea (sau mai curând visez s-o fac, pentru ca, vai, am încetat s-o folosesc), am sentimentul ca, rupându-ma de ea, am comis o tradare criminala”.
Miorita învinsese.”
Pentru ca nici macar Daniel Iancu nu a citit intreaga opera a lui Emil Cioran cu care afirma cu convingere ca se identifica 90%, nu a aflat ca modul sau de gandire este unul plin de ignoranta imaturitatii unui tanar ros de visuri de glorie si de idei razboinice. Vor mai trece inca vreo douazeci si cinci de ani, pana sa ajunga sa inteleaga poporul roman. Asta doar daca va ajunge sa se inteleaga pe el insusi.
Si pentru ca simpatizeaza cu scepticul Cioran, merita totusi, sa ii citez si urmatorul fragment, in care Cioran intuise inca de la 26 de ani care este calea care duce sigur catre succes : “un filosof se salveaza de la mediocritate numai prin scepticism sau prin mistica, aceste doua forme de disperare in fata cunoasterii. Mistica este o evadare din cunoastere, iar scepticismul o cunoastere fara speranta. In amandoua felurile, LUMEA nu este o solutie”. Dar cum Daniel Iancu nu este filosof, si lumea ii place la nebunie, s-ar putea sa nu reuseasca ca pana la sfarsitul vietii sa se salveze de la mediocritate. De la mediocritatea in arta. Iar el E "mandru" ca-i ...roman" :))
Surse:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu