ECCLESIASTUL IN VERSURI

1. Aşa grăit-a vechiul Qoheleth,

Fiul lui David, regele poet,

El însuşi rege în Ierusalim.

2. Aşa grăit-a : Havel Havalim !

El, Qoheleth, Ecclesiastul, spune,

În necuprinsa lui înţelepciune :

Deşertăciune-i tot. Deşertăciune !

3. Într-adevăr, cu ce se-alege oare

Sărmanul ins din truda lui sub soare ?

Ce foloseşte omul scos din lut

Trudind o viaţă-ntreagă neştiut ?

4. Trec generaţii, una câte una,

Şi vin şi trec şi trec şi vin întruna.

Pământul doar rămâne-ntotdeauna.

5. Răsare astrul zilei. Şi apune.

Goneşte din genune în genune,

Spre locul unde iar o să apară

A doua zi. Când va apune iară.

6. Şi vântul. Ghem de vaier şi suspine,

Se-ndreaptă către miazăzi, revine,

Urcă spre nord, se-ntoarce, dă târcoale

La nesfârşit prin cercurile sale.

7. Se varsă-n mări zăpada iernii toată,

Dar marea nu se umple niciodată.

Pâraie, fluvii, picurii din ciuturi

Vâslesc, ca nişte stoluri verzi de fluturi,

La locul lor dintâi, la începuturi.

*

8. Istovitor e totul. Graiul gurii

Nu poate prinde freamătul făpturii,

Atât de mult se zbuciumă şi-asudă

Foşgăitoarea lumilor armadă.

Nu pridideşte ochiul să tot vadă

Şi-auzul nu se satură s-audă.

9. Ce-a fost cândva n-o să mai fie oare ?

Ce s-a-ntâmplat cândva nu va mai fi ?

Ba da. Se-ntorc cu toatele-ntr-o zi.

Încât conchid: Nimic nu-i nou sub soare.

10.Dacă vreun glas îmi susură-n ureche

Vorbind de-un lucru nou, nici nu-l ascult.

Acel ceva a fost demult, demult,

Ne-a precedat, din veac, în vremea veche.

11.Cei care au trăit mai înainte

Uitaţi sunt azi. Şi-aidoma vor fi

În veci de veci ai oamenilor fii.

Toţi cei de-acum şi cei ce vor veni.

Urmaşii lor nu-i vor mai pomeni,

Căci nu există-aducere-aminte.

*

12.Eu rege-am fost cândva în Israel.

Eu, Qoheleth, cândva-n Ierusalim.

13.Şi am hrănit în inimă un ţel:

Să-ncerc a înţelege în vreun fel

Această lume-n care vieţuim

(Un chin cumplit, pe care Elohim

Ni-l dă, să ne strivească întru el ).

14.Am cercetat, cu sârg şi cu sudoare,

Tot ce-mplinim şi nu-mplinim sub soare.

Am cercetat. Şi iată, toate sunt

Deşertăciuni. Şi goană după vânt.

15.În van te lamentezi şi te nedumeri.

Nu poţi să-ndrepţi ce-i strâmb din şold sau umeri

Şi ce lipseşte n-ai să ştii să numeri.

16.Rostit-am deci în inima-mi, zicând:

Aici în Iebus n-a domnit nicicând

Un împărat care să poată spune

Că m-ar întrece în înţelepciune.

17.Şi-am vrut cu de-amănuntul a pricepe

Înţelepciunea când şi unde-ncepe,

Să descifrez ce sunt, ce-au fost să fie

Prostie, cunoştinţă, nebunie.

Şi-am înţeles că-atare gânduri sunt

Tot vanităţi. Şi goană după vânt ;

18.Că-n bogăţia-nţelepciunii zace

(Precum un hoit uscat în carapace)

Amărăciunea neputinţei tale.

Ieşire nu-i. Nu este nicio cale.

Multă-i ştiinţa? Multă-i şi durerea.

Aceasta ţi-e averea. Şi puterea.

II

1.I-am zis inimii mele : Spre plăcere

Îndreaptă-te. Şi veselie cere.

Şi ia de la viaţă cele bune.

Dar vai: şi-acestea-s tot deşertăciune !

2.Numit-am astfel râsul nebunie.

Şi voioşia ? Ce-mi mai spune mie...

3.Apoi am cugetat : În desfătare

Şi-n vin scălda-voi carnea-mi muritoare,

În timp ce inimii îi voi impune

Să bată doar în ritm de-nţelepciune,

Lucidă şi atentă, scrutătoare,

Spre-a observa prostia cât de mare-i

Şi ce e nimerit să întreprindă

Sub soare omenimea suferindă.

4.Făcut-am lucruri strălucite : Case,

Sădit-am vii întinse, tămâioase,

5.Grădini, dumbrăvi. Şi am plantat în ele

Pomi roditori, cu fructe mari şi grele.

6.Săpat-am iazuri, lacuri, rezervoare,

Să ud copacii doldora de floare.

7.La mine-n curte, robii, servitorii

Şi-au înmulţit şi şi-au crescut feciorii,

Avut-am oi nenumărate, vite

Ce-acopereau pământul sub copite.

I-am depăşit, prin marea lor mulţime,

Pe toţi acei care, din străvechime,

Te-au cârmuit cândva, Ierusalime.

8.Argint şi aur. Regii şi satrapii

Săltau în jurul meu cum saltă ţapii.

Adus-am cântăreţi şi cântăreţe,

Să-mi legene auzul la ospeţe,

Şi-a oamenilor vană dezmierdare

Nădăjduind delicii şi uitare :

O soaţă mi-am adus. Şi ţiitoare.

9.Am fost măreţ. Pe toţi i-am întrecut.

Pe toţi care tronat-au în trecut,

Fie că-i ştim, fie că nu-i mai ştim,

Aici în Iebus, în Ierusalim.

Dar nu m-am rătăcit de prea mult bine –

Credeam că-nţelepciunea-i lângă mine.

10.Tot ce poftit-au ochii, au primit.

Şi inima, la fel. S-a-mpodobit

Din munca mea. Le-am dat tot ce-au dorit.

Totu-i plătit. Şi totul e de-a gata.

Eu am muncit, tot eu am irosit :

Aceasta mi-a fost partea. Şi răsplata.

*

11.Şi iată, m-am uitat cu luareaminte

La tot ce făurisem mai-nainte,

La toată truda mea covârşitoare.

Privit-am iubitor, ca un părinte,

Dar vechiul gând mi-a încolţit în minte :

Deşertăciune-i truda. Şi vânare

De vânt. Şi fără niciun rost sub soare.