Comunicarea

capacitatea de a-şi formula şi transmite gândurile în termeni
verbali, este definitorie pentru om. Mai mult decât orice deprindere ori abilitate, posibilitatea comunicãrii prin limbaj articulat
reprezintã o trãsãturã universal şi specific umanã.


Conceptele legate între ele în vederea desluşirii funcţiilor şi interpretãrilor comunicãrii sunt : limbã, limbaj, mesaj, activitatea
creierului etc.


În analiza unitãţii dintre limbã şi gândire trebuie evidenţiate douã aspecte. Pe de-o parte, limba are ca funcţie principalã exprimarea
gândirii, iar pe de alta, gândirea nu se poate realiza decât în forme lingvistice. Se impune abordarea conceptului „comunicare"
dintr-o largã perspectivã psihologicã, cu puternice nuanţe sociale.
Dezvoltându-se solidar, gândirea a pornit de la un nivel primitiv, când, confuzã şi greoaie, se asocia unei limbi nesistematice,
pentru a ajunge la stadiul în care poate emite idei şi judecãţi generale, ajutatã de o limbã tot mai abstractã şi, în acelaşi timp, mai
sistematicã.



Întrucât legãtura sine qua non între limbã, gândire şi limbaj nu ne propunem sã fie dezvoltatã în acest material, sugerãm doar
câteva jaloane în abordarea lor, dar toate noţiunile se vor raporta la cel mai general liant, care este : comunicarea.


Norbert Sillamy (1965) insista asupra caracterului de feed-back al comunicãrii. Când informaţia este transmisã, se produce o
acţiune asupra receptorului şi un efect retroactiv asupra persoanei emitente.


Anzieu şi Martin (1969) atrag atenţia asupra
elementelor componente ale comunicãrii ca şi asupra orientãrii ei. Astfel, comunicarea constituie „ansamblul proceselor psihice şi
fizice prin care se efectueazã operaţia de punere în relaţie a unei persoane sau mai multora, cu alta sau cu mai multe, în vederea
atingerii unor obiective"[2].
Pentru deceniile IV-VI ale secolului nostru, multitudinea de informaţii a determinat o posibilã sistematizare privind actul comunicãrii,
între care importante ar fi urmãtoarele :
· relaţia dintre indivizi sau dintre grupuri ;
3
· schimbul,transmiterea şi receptarea de semnificaţii;
· modificarea voitã sau nu a comportamentului celor angajaţi în procesul comunicãrii.
Înţelegerea în acest mod a comunicãrii o întâlnim şi în unele lucrãri mai recente. Baylon şi Mignot (1991) noteazã: „prin a comunica
şi comunicare, noi înţelegem punerea în relaţie a spiritelor umane sau, dacã preferãm, a creierelor umane"[


Actul comunicãrii se realizeazã prin intermediul imaginilor, noţiunilor, ideilor, având un conţinut informaţional faciliteazã
manifestarea conduitelor umane afective, producând consonanţã sau disonanţã psihicã, efecte de acceptare sau refuz,
concordanţã sau neconcordanţã a trãirilor noastre. Cu ajutorul comunicãrii se pot transmite trebuinţe, aspiraţii, imbolduri spre
acţiune, fapt care ne aratã existenţa unui conţinut motivaţional. Ca acţiune generic umanã, comunicarea iniţiazã, declanşeazã sau
chiar stopeazã activitãţile, se evidenţiazã rezistenţa la efort - componentã a conţinutului voliţional al psihicului uman. Global, se
acceptã cã toatã existenţa noastrã psihicã este implicatã în comunicarea specific umanã.



Rolurile comunicãrii apar cel mai bine în evidenţã când le raportãm la scopurile pe care aceasta le îndeplineşte. De Vito (1988)
stabileşte ca scopuri esenţiale ale comunicãrii:
· descoperirea personalã - care constã în raportarea la alţii şi obţinerea de elemente pentru propria noastrã evaluare;
· descoperirea lumii externe - expliciteazã concret relaţiile exterioare ale obiectelor şi evenimentelor înţelese cu ajutorul
comunicãrii;
5
· stabilirea relaţiilor cu sens - ne aratã cã prin comunicare cãpãtãm abilitatea de a stabili şi menţine relaţii cu alţii, deoarece în mod
obişnuit ne place sã ne simţim iubiţi şi apreciaţi de alţii;
· schimbarea atitudinii şi comportamentelor - presupune ideea de comunicare, mai ales cea realizatã prin intermediul mass-media,
cãreia îi este proprie schimbarea atitudinii şi comportamentelor noastre şi ale altora;
· joc şi distracţii - comunicarea înţeleasã ca mijloc de destin-dere, de a face glume etc.
Autorul conchide, arãtând cã acestea nu sunt singurele scopuri ale comunicãrii, dar pe acestea le considerã cele mai importante.

Limbajul, fiind o conduitã de tip superior, restructureazã profund activitatea şi dezvoltarea tuturor celorlalte mecanisme psihice,
mediati-zându-le, indiferent dacã ele sunt conştiente sau inconştiente.
Sub influenţa limbajului, percepţia capãtã sens şi semnificaţie, se îmbogãţeşte, devine observaţie; reprezentãrile când sunt evocate
cu ajutorul cuvintelor devin generalizate. La un nivel mai profund, în absenţa limbajului, nu putem vorbi de formarea noţiunilor,
judecãţilor şi raţionamentelor; nu este posibilã activitatea de tip „problem-solving".


Cu ajutorul formulãrilor verbale avem garanţia memorãrii de lungã duratã. Omul verbalizând, reuşeşte sã transforme imaginile, sã
defineascã motivele şi sã îşi ierarhizeze scopurile. Voinţa definitã ca un proces de autoreglaj verbal, contribuie la formarea
personalitãţii, iar în mod global, subiectul uman, cu ajutorul limbajului, comunicã idei, stãri, dorinţe, adicã transmite semnale şi
coduri.
Mai frecvent, clasificãrile comunicãrii, efectuate dupã numeroase criterii se referã la existenţa urmãtoarelor tipuri de comunicare:
comu-nicare interpersonalã (desfãşuratã între douã persoane) şi comunicare de grup, divizatã în intragrupal şi intergrupal.
Comunicarea poate genera cercetãri, idei, contradicţii, dar şi sinteze. În mod obişnuit, clasificarea comunicãrii se referã la:
comunicarea non-verbalã şi comunicarea verbalã.
Ø Comunicarea non-verbalã dupã cum reiese chiar din denumirea ei, se realizeazã prin intermediul unor mijloace - altele decât
vorbirea. Mai amplu şi mai bine investigate sunt: corpul uman, spaţiul sau teritoriul, imaginea. Acest fel de comunicare interumanã
la care vom reveni în partea a doua a lucrãrii recurge la o serie de modalitãţi: aparenţa fizicã, gesturile, mimica, expresia feţei.
În legãturã cu aparenţa fizicã o mare importanţã o are îmbrãcã-mintea persoanei care furnizeazã informaţii (adecvate sau false)
despre individ. Îmbrãcãmintea devine un mijloc instituţionalizat, realizând apropiere sau îndepãrtare de alţi subiecţi umani când are
un anumit
6
În distanţa socialã, 125-210 cm, cu un maximum de 210-360 cm, vocea este plinã şi distinctã, mai intensã decât ar fi în distanţa
personalã;
În distanţa publicã, 360-750 cm, şi cu un maximum de peste 750 cm, discursul este formalizat, interlocutorul fãcând gesturi
stereotipe şi putând deveni un simplu spectator, uneori comunicarea fiind asimilatã cu un spectacol.



COMUNICAREA PRIN IMAGINI
Viaţa modernã a adus odatã cu transformãrile sociale, economice şi culturale o serie de mijloace lingvistice de comunicare: afişe,
fotografii, ilustraţii, benzi desenate, cinematograful, televiziunea.
Comunicarea prin imagini, deşi omniprezentã creeazã un paradox: deşi mai puţin interactivã întrucât se exercitã într-un singur
sens, ea este mult mai eficientã pentru cã se adreseazã şi afecteazã un numãr mare de persoane.
O mare importanţã în aceastã formã de comunicare, la care vom reveni în partea a doua a lucrãrii o are mesajul lingvistic care
însoţeşte imaginea completând-o sau explicitând-o. Contextul are şi el o importanţã deosebitã pentru cã el intervine în validarea
semnificaţiei imaginii.
Multiplicarea şi omniprezenţa comunicãrii prin imagini este consideratã de unii autori ca reprezentând un fenomen de adevãratã
„regresiune culturalã" pentru acest sfârşit de secol şi mileniu. Se considerã cã acest fenomen al imaginii ar împiedica dezvoltarea
altor forme de comunicare, pierzându-se uneori la anumite categorii de populaţie gustul pentru lecturã, gustul pentru perceperea
unor lucrãri muzicale, gustul pentru executarea unor modalitãţi artistice (sculpturã, picturã).
1.2. COMUNICAREA VERBALÃ (LIMBAJUL)
Limbajul este unul dintre mijloacele cele mai specific umane, cel mai frecvent folosit în comunicarea interumanã. El a fost definit de
aceea ca fiind „un vehicul ce transportã intenţii, atitudini, un simplu mijloc de transmisie a informaţiilor care circulã fãrã rezistenţã
de la un sistem cognitiv la altul" (Beauvonis, Gliglione, 1981).
Limbajul este mai mult decât un mijloc de transmisie, el este şi un mod aparte de conduitã a individului (conduitã verbalã) care
implicã activitãţi diverse: vorbire, ascultare, schimb de idei, reţinerea de mesaje sonore, reproducerea sau traducerea lor.
De asemenea, conduita verbalã se subsumeazã unei familii mai largi de conduite: conduite simbolice (desen, gesturi, scris, alte
coduri). (M.Zlate, 1994).
Este acceptat cã limbajul ca facultate inerentã şi specificã speciei umane constituie tocmai expresia şi realizarea conduitelor
verbale (Bronckart, 1988).
7
De aceea, global, studiul limbajului presupune investigarea unor aspecte cum ar fi: perceperea limbajului, înţelegerea discursului,
memorizarea propoziţiilor şi a textelor, achiziţia şi elaborarea limbajului.
Contribuţii remarcabile în acest domeniu au adus o serie de cercetãtori preocupaţi atât de investigarea achiziţiei lingvistice cât şi de
fenomenul de socializare a copiilor (Wallon, Vîgotski, Luria, Piaget, Lorenz K., Broadbent D., Chomsky N.).
Problemele emisiei vocale, a perceperii şi înţelegerii sunt cel puţin la fel de importante ca psihologia limbajului şi problema achiziţiei
şi structurãrii treptate a limbajului în cadrul comunicãrii interumane.
1.3. COMUNICAREA - PRECONDIŢIE ÎN STRUCTURAREA SISTEMULUI PSIHIC UMAN
Teoria comunicãrii reprezintã o perspectivã de bazã în înţelegerea activitãţii umane, din perspectivã istoricã şi socio-economicã.
Din acest punct de vedere se impun douã observaţii paradoxale:
· prezentarea teoriei comunicãrii înţeleasã ca perspectivã funda-mentalã şi generalã, faţã de care, surprinzãtor, a determinat
eforturi şi investiţii foarte mici în acest domeniu de cercetare. O înţelegere adecvatã a limbajului şi procesului de elaborare a
limbajului ar presupune adoptarea explicitã a unei perspective în teoria comunicãrii;



Comunicarea constituie o precondiţie bazalã pentru toate corespondenţele şi legãturile sociale. Nici un sistem social, organizat
dupã legitãţile unei societãţi nu se poate stabili şi menţine, ori schimba fãrã relaţii de tipul comunicãrii interumane. Numai
participând la activitãţile de comunicare omul poate deveni fiinţã socialã - fapt care a fost demonstrat de numeroase şi adecvate
cercetãri care au obţinut validarea unor itemi în foarte multe planuri şi în foarte multe moduri de abordare a sistemului psihic uman.
1.4. COMUNICAREA - O PERSPECTIVÃ FUNDAMENTAL UMANÃ
În explicitarea acestei aserţiuni vom ţine cont nu doar de faptul cã omul şi sistemele sociale nu ar exista fãrã comunicare, dar şi de
implicaţiile unei abordãri diferenţiate.
Dacã ne-am imagina cã omul poate fi conceput ca un organism complet lipsit de capacitãţi de comunicare, am putea realiza
aproape concomitent absurditatea acestei supoziţii autiste: subiectul uman nu ar fi capabil sã participe şi sã se priceapã sã devinã
membru al unei asociaţii sau organizaţii sociale.



Perspectiva comunicaţionalã şi teoriile privind comunicarea sunt necesare pentru a concepe societatea ca fiind bazatã pe
comunicare şi interacţiune. Perspectivele importante ale societãţii: comunicaţionalã, istoricã, economicã nu se suplinesc ori se
înlocuiesc una pe alta, ele nu sunt reciproc exclusive ori competitive


Unitatea de comunicare este mesajul sau discursul transmis de o persoanã prin intermediul unui emiţãtor.


În cercetãrile de psihologie experimentalã se ţine cont de izomorfismul între structura şi mecanismele de comunicare, prezent în
reţelele de comunicare. Ca atare, procesele de comunicare sunt înţelese ca fenomene intermediare care se diversificã conform cu
anumite situaţii, care la rândul lor definesc scopuri diferite sau care cer comunicãri de „intensitãţi" diferite.


Categoriile de comunicare şi ale stilului de comunicare sunt raportate la emiţãtorul care se manifestã sau intrã într-un proces de
comunicare.
Categoriile de comunicare sunt:
Ø Emiţãtorul - manifestã solidaritate, dã ajutor, oferã recompense şi ridicã moralul (statutul) altora;
Ø Emiţãtorul manifestã scãderea tensiunii, vorbeşte, râde, glumeşte, exprimã satisfacţie.
Ø Emiţãtorul îşi manifestã acordul, acceptã pasiv, se supune.
Ø Emiţãtorul dã o sugestie, o direcţie, implicând autonomia altuia.
Ø Emiţãtorul dã o pãrere, face o evaluare, o analizã, exprimã chiar o dorinţã sau un sentiment.
Ø Emiţãtorul dã o orientare, o informaţie, repetã, clarificã şi confirmã.
Ø Emiţãtorul cere o orientare, o informaţie, o confirmare.
Ø Emiţãtorul cere o opinie, o evaluare, o analizã, expresia unui sentiment.
Ø Emiţãtorul cere o sugestie, o direcţie, o cale posibilã de acţiune.
12
Ø Emiţãtorul îşi manifestã dezacordul, refuzã pasiv, reţine ajutorul.
Ø Emiţãtorul manifestã o tensiune, cere ajutor, se retrage dintr-o discuţie.
Ø Emiţãtorul manifestã antagonism, influenţeazã negativ statutul altuia, dar se afirmã el însuşi.


PSIHOLOGIA ŞI NEUROFIZIOLOGIA COMUNICÃRII
Comportamentele verbale constituie unul dintre cele mai importante segmente ale activitãţilor sociale umane. Evoluţia umanã din
punct de vedere cultural a fost posibilã pentru cã oamenii au reuşit sã vorbeascã, sã asculte, sã scrie şi sã citeascã.
Funcţia de bazã a comunicãrii verbale este prezentatã şi obiectivatã prin efectele ei faţã de un alter-ego, de alţi semeni, de alţi
subiecţi. Când noi spunem ceva unui sbuiect, când vorbim cu cineva noi aproape întotdeauna ne aşteptãm ca aceastã convorbire
sã inducã ori chiar sã convingã persoana sã se angajeze cu noi într-un fel de comunicare. Altfel spus, ne aşteptãm sã percepem o
reacţie. Adesea se poate considera cã noi suntem în mod evident avantajaţi de un astfel de comportament el devenind un mod de
comunicare, mai ales când noi cerem un obiect, solicitãm o informaţie, ori cerem ajutor într-o acţiune, ori ne includem în rezolvarea
de probleme.


În alte ocazii subiectul transmite, întreabã, solicitã ceva în vederea unui „schimb social": puţin mai multã atenţie sau participarea
unei alte persoane în convorbire, în conversaţie. Chiar o conversaţie neinteresantã, ori care lâncezeşte nu este lipsitã de rãspuns
pentru cã ea devine o formã de comunicare care determinã cealaltã persoanã sã ne priveascã sau eventual sã ne rãspundã
ceva.


S-au fãcut extrem de multe aprecieri, se construiesc ipoteze şi teorii ca şi posibile explicaţii în legãturã cu dezvoltarea,
complexitatea şi mãrimea creierului în dorinţa de a se explica abilitatea umanã de a percepe cuvinte şi relaţii, de a planifica unele
conduite şi de a înţelege avantajele unor consecinţe în plan psiho-neuro-fiziologic.



Autori precum Carlson R.Neil (1991), Damasio (1981), Levine & Sweet (1983), Milner (1977), Heilman (1984), ca sã ne oprim doar
la o micã parte din cei care se ocupã de interrelaţia: dezvoltarea vorbirii pentru comunicare -dezvoltarea creierului uman sunt
unanimi în a aprecia cã aceste douã componente ale sistemului psihic uman au mers constant împreunã iar concomitenţa lor este
absolut necesarã existenţei lor separate.


ANALIZA CONFLICTULUI DE COMUNICARE[1]
SCOP
Conştientizarea comportamentului comunicaţional nonasertiv/asertiv şi agresiv în situaţii de conflict.
INDICAŢII
Indicã pe o scalã de la 1 la 7 gradul în care fiecare din urmãtoarele declaraţii descrie conflictul comunicaţional.
1 = niciodatã
2 = foarte rar
3 = rar
4 = uneori
5 = adesea
6 = foarte des
7 = întotdeauna
1. Combin ideile cu ceilalţi creând noi soluţii pentru conflict. eu=5
2. Mã feresc de subiecte care ar putea fi surse de conflict. eu=1
3. Insist cu putere asupra poziţiei mele pentru a fi acceptatã în timpul unui conflict. eu=5

4. Încerc sã gãsesc soluţii care combinã o varietate de puncte de vedere. eu=7
5. Mã feresc de situaţii dezagreabile. eu=2
6. Cedez la ideile altor persoane. eu=4
7. Caut calea de mijloc care sã satisfacã atât nevoile mele cât şi pe cele ale altor persoane. eu=6
8. Evit persoana pe care o suspectez cã doreşte sã discute o neînţelegere. eu=1
9. Minimalizez importanţa unui conflict. eu=1
10. Construiesc o soluţie integralã din problemele apãrute într-o situaţie conflictualã. eu=7
11. Îmi accentuez un punct pe care îl fac prin a lovi pumnul de masã când insist asupra faptului cã celelalte persoane greşesc. eu=1
12. Mã cert insistent pentru poziţiile şi nevoile mele. eu=4
13. Ridic vocea când încerc sã-I determin pe ceilalţi sã-mi accepte poziţia. eu=2
14. Caut sã satisfac mutual soluţii creative ale conflictelor.  eu=1
15. Pãstrez tãcerea despre pãrerile mele pentru a evita neînţelegerile. eu=1
16. Manipulez argumentele pânã când ceilalţi îmi acceptã ideile.  eu=4
17. Sunt dispus sã cedez într-o micã mãsurã dacã cealaltã persoanã îmi va lua nevoile în considerare. eu=7
18. Îmi declar pãrerile cu toatã puterea. eu=6
REZULTAT eu=65
Comportament nonasertiv (35 puncte sau peste înseamnã cã foloseşti acest stil adesea; 13 puncte sau mai puţin semnificã
utilizarea sã foarte rar): itemii 2 -, 5 -, 6 -, 8 -, 9 -, 15 -.
Comportament asertiv - itemii: 1 -, 4 -, 7 -, 10 -, 14 -, 17.
Comportament agresiv - itemii: 3 -, 11 -, 12 -, 13 -, 16 -, 18.
ÎNTREBÃRI
151
1. Ce stil de comunicare utilizaţi predominant în situaţii de conflict?
2. Ce stil utilizaţi cel mai puţin?
3. În ce relaţii tinzi sã foloseşti stilul asertiv/nonasertiv şi agresiv?
4. Cât de mulţumit eşti de rezultatele acestui chestionar?
5. Ce crezi cã poţi face sã-ţi schimbi stilul de comunicare dacã nu eşti mulţumit?
[1] Apud Wilmot, W.; Hocker, J.; Clairmont, L. (1991), "Conflictul Interpersonal: Manualul Instructorilor",