"Sunt întrebări care în starea normală a unei societăți nu există, dar care, o dată născute, se impun atenției tuturor și cer neapărat un răspuns de la cei ce se gândesc la interesele publice.
Va avea România un viitor? Se mai află în poporul ei destulă putere primitivă pentru a ridica și a purta sarcina culturii? Căci cultura e o sarcină care cere și consumă neîntrerupt puterile vitale ale unei națiuni. Va putea să pășească în lucrare pașnică pe aceeași cale pe care civilizația apuseană a adus atâta bine omenirii?
O parte a răspunsului atârnă de la direcția spiritelor din societatea de astăzi, direcție a cărei manifestare este literatura în înțelesul cel mai larg al cuvântului.”
Farmecul limbajului este semnul celor alesi, spunea Titu Maiorescu in “Direcția nouă în poezia și proza română” din 1872. De atunci am avut parte de Mihai Eminescu, de Nichita Stanescu, si de o intreaga pleiada de poeti destul de culti pentru a nu derapa poezia romaneasca inspre ridicol si grotesc.
Traim vremuri apocaliptice in cultura. Cultura a ajuns apanajul oamenilor fara cultura, al oamenilor daruiti cu ceva talente artistice care, sub pretextul de a reprezenta glasul poporului, ne dau o poezie grotesca, plina de declamatii politice, de simțiri meșteșugite, extazieri și disperări de ocazie, lipsita de aerul răcoritor de putere și sănătate sufletească. Din dorinta de succes si epatare a unui public rascolit de criza si de conflictele de pe scena politica, asa-zisa poezie vine sa aprinda ura asupra unor triste figuri politice in care justitia se dovedeste a fi neputincioasa caci este formata ea insasi din oameni aserviti intereselor politice si materiale, tot mai hidoase, din acest inceput de secol XXI. Dorintele de putere si succes in detrimentul culturii au cuprins pe multi dintre romanii talentati pe care inca ii mai da poporul acesta oprimat de o diabolica si imbolnavita sufleteste clasa politica, incapabila a ne insanatosi invatamantul si educatia, justitia, cultura si valorile morale si etice in care credeam inainte de comunism.
Visand in continuu la succes rasunator Daniel Iancu se agata de figuri politice de porci, asemenea celor din “Ferma animalelor” lui Orson Wells, si creeaza o poezie slaba, grotesca si lipsita de valoare artistica. Oamenii nu mai gusta cultura, ci grotescul, si artistii nostri de frica sa nu moara fara lauri - ca odinioara marii artisti - le serveste exact ce vor: grotesc si ilaritate de prost care ranjeste ascultand poezie lipsita de poezie si muzica lipsita de muzica. Daniel Iancu il injura din nou pe Nastase! iar pe mine ma urmareste impreuna cu "gasca" lui, de pe axa Iasi-Ploiesti-Constanta intr-un mod cat mai comunist cu putinta, sub pretextul paranoid ca "lovesc" in imaginea lui artistica. Un artist cu o opera artistica de valoare are o imagine care nu poate fi schimbata de nimeni vreodata, oricat ar incerca cineva sa i-o schimbe. Un artist adevarat nu este deranjat de critica, fiindca stie ca opera sa este puternica, are valoare culturala reala, si nu sta pe picioare de lut.
Au existat de cand lumea caractere ca ale domniei sale, nu este o noutate in istorie. Dar cum critica a disparut din domeniul culturii fiindca nici macar nu se mai face cultura, vin cu exemple din vremurile cand critica era cel mai sanatos mod de asanare al culturii.
Eugen Ionescu ramanea stupefiat acum cateva bune decenii in urma, de rautatea si putinatatea sufleteasca a lui Camil Petrescu in fata criticii facute de tanarul Eugen Ionescu cartii “Patul lui Procust”.
“Lectura “Patului lui Procust” mi-a lasat o impresie critica defavorabila. Constiinta mea critica nu ar fi suferit desigur, prea mult, daca nu strigam tuturor acest adevar al meu. Voiam totusi sa-l strig pentru ca, pe de o parte, socoteam nemeritat succesul romanului. Si, pe de alta parte, si mai ales, spiritul meu de contrazicere era incitat de multitudinea criticilor favorabile dar mercenare care se scriau in jurul acestui roman. In al treilea rand, pentru ca toata critica era de acord intru elogierea fara reticente a romanului, glasul meu izolat si contradictoriu ar fi sunat paradoxal – ceea ce este totdeauna nostim. Nu stiu bine daca ma asteptam la ruperea relatiilor de prietenie care ma legau de Camil Petrescu. Cred ca la inceput nu.”
O aversiune diabolica a iesit la iveala din sufletul literatului Camil Petrescu, prea mandru ca sa primeasca jocul polemicilor critice pe care Eugen Ionescu declara ca il face de dragul adevarului si al culturii. A proliferat amenintari la adresa lui Eugen Ionescu si a incercat sa-l inspaimante. Camil Petrescu a declarat atunci fara rusine ca el "a mai nenorocit cariera lui Al. Philippide, a lui Gib Mihaescu, ca Petru Comarnescu a fugit in America in urma unor polemici intreprinse contra lui, ca a taiat din radacina inceputurile lui Constantin Noica care, de altfel, nici nu a mai indraznit sa apara in publicistica de atunci, ca, de cand a spus tuturora ca d. Serban Cioculescu este ininteligent, toata lumea repeta usor ca d. Serban Cioculescu este ininteligent. Gandindu-ma ca va scrie si despre mine lucrurile spuse despre acesti oameni faimosi, m-a cuprins o mare mandrie si pofta de a polemiza cu Camil Petrescu si banda lui pana la o desfiintare completa.” scria Eugen Ionescu in "NU".
Eu nu sunt marele Eugen Ionesco, si opinia mea nu este romanul critic “Nu”, dar pot simti o poezie proasta de departe, asa cum elevul mediocru simte si iti numeste care profesor este capabil si care nu.
“Gasca” lui Daniel Iancu - ca sa nu-i zic ca si Eugen Ionescu "banda"- sta pe urmele mele de ceva timp, si probabil va mai sta mult timp de acum incolo, fiindca am dreptul si libertatea de a-mi spune parerea in legatura cu opera lui artistica. Iar apucaturile lui comuniste si mandria sa diabolica, nu pot sa nu le dau pe fata, nu din alt motiv, ci pentru ca i-am cunoscut ghearele si rautatea, inclinarea catre prostie si putinatatea sufleteasca a acestui artist care nu se da in laturi de la a “calca pe cadavre” in dorinta sa de ascensiune si succes. M-am mirat citind afirmatia lui despre Dana Andronie, pe care o numeste “o angajata” si careia ii poarta o dusmanie nedisimulata pentru doua propozitii de critica pe care jurnalista a indraznit sa le faca catorva dintre cantecele si poeziile sale. Si doua propozitii dintr-un articol, la Daniel Iancu devin in mod paranoid "articole cel puţin răutăcioase la adresa mea, dacă nu chiar prost documentate, sau probabil fără să înţeleagă versurile şi muzica". Exista la Daniel Iancu un cult al personalitatii la fel de scabros ca al comunistilor de frunte ai erei Ceausescu. Mi-e greata de aceasta atitudine pe care intelege sa o adopte acest "folkist", pentru ca in loc sa se apuce de cultura si culturalizare a lui insusi mai intai, se preteaza la "vanatori de vrajitoare". Ceea ce mi se confirma ca oamenii fug de confruntarea cu propriul lor suflet ca dracul de tamaie, si nu precupetesc nici un efort pentru a desfiinta sau macar amana aceasta intalnire a lor, cu ei insisi.
Mai departe, il las pe Titu Maiorescu sa-I spuna lui Daniel Iancu despre “poezia” sa “de folk” pus in slujba romanilor, dar de fapt, numai a lui insusi.
”Drapelul sub care se întroduc aceste deșertațiuni personale și crudități estetice este totdeauna Națiunea și Libertatea, și, astfel, două idei din cele mai înalte au ajuns a fi scara pe care, călcând-o în picioare, se urcă oamenii cei mai lipsiți de orice merit cultural”.
“Că în acest timp al vieței, lipsa de cugetare matură și o deșertăciune neînfrânată împinge pe atâția juni nechemați și nealeși a maltrata limba, torturând-o în rime și metruri imposibile, acesta este un fapt general, pentru care nu avem nici un motiv să credem că junii români să fie mai mărginiți sau mai deșerți decât junii altor popoare înzestrate cu o literatură. Dar ce nu se va întâlni la nici un popor cult și ce se petrece numai la noi este necuviința cu care asemenea "păcate ale tinereței" - cum ar fi zis răposatul C. Negruzzi - se publică, se impun în literatură și se primesc de o parte a publicului drept poezie; incorigibila suficiență ce o păstrează autorii lor și încrederea în care se susțin că au făcut o faptă meritorie pentru literatura țării lor când au sustras atâtea coale de hârtie de la o destinație mai firească.
Altundeva societatea este destul de bine organizată pentru a se garanta în contra unor asemenea abnormități; respectul pentru public, respectul în care au știut să se ție jurnalele și curagioasa veghere a unei critice neobosite formează la suprafața vieței intelectuale o pătură destul de puternică pentru a apăsa și menține în întunericul ce li se cuvine acele producte stricăcioase. La noi însă ele se răzlățesc în toată voia și amenință a falsifica judecata publicului și a îneca lucrările cele bune. O sumă de tineri se molipsesc de epidemia literară, își părăsesc studiile regulate și se încântă cu laurele ieftine ale publicității de o zi, și le este așa de însemnat numărul, încât astăzi își fac unii altora un eco destul de tare pentru a se înșela întreolaltă asupra meritului producerilor lor. Lucrul a ajuns pănă acolo, încât cine din tinerii noștri este numai incapabil rămâne scriitor pe la tribunale și prin poliții, dar cine, pe lângă incapacitate, adaugă aroganța devine "om de litere", jurnalist, poet și, îndată ce cu o limbă și cu o ortografie deplorabilă știe să rimeze libertate cu dreptate, colegii săi se grăbesc să-i deschidă "cu fericire coloanele" d-lor, să-l patenteze drept literat și "anteluptător al culturei naționale".
De aci înainte timpul și activitatea acestor nefericiți se pierde cu producerea de maculatură literară, și o parte a timpului și activității generației june se pierde cu cetirea acestei maculaturi.
Aci e răul; din acest punct de vedere, partea nesănătoasă în mișcarea literaturei române merită să fie observată, și poate cetitorul nepărtinitor nu va găsi de prisos dacă vom mai releva și procedarea uniformă, tipicul după care acei scriitori exploatează atenția tinerimii și profanează una din cele mai frumoase aspirații ale ei.
Drapelul sub care se întroduc aceste deșertațiuni personale și crudități estetice este totdeauna Națiunea și Libertatea, și, astfel, două idei din cele mai înalte au ajuns a fi scara pe care, călcând-o în picioare, se urcă oamenii cei mai lipsiți de orce merit. Și atunci numai vezi pe d. Drăgescu făcând din cacofoniile sale un omagiu "libertății și nedependinței", pe d. Petric producând înjosirile sale "ca una mitutică flamura cu deviza simțirilor naționale", pe d. Pătărlăgeanu scoțându-și muza din fașe pentru a o depune pe altarul națiunii; și apoi vin în precuvântările d-lor, care sunt totdeauna lipsite de demnitate, sau prea smerite, sau prea arogante (și nu știi ce este mai arogant: aroganța sau smerenia), și ne explică ce mare iubire pentru patrie i-a făcut să ne înzestreze literatura cu prețiosul nume al d-lor! Și foile noastre publice, Familia, Telegraful, Plebeul, Poporul, Secolul, Armonia și cum le mai cheamă, salută cu entuziasm pe "confratele" cel nou și, continuând mistificarea mai departe, îndrăznesc a identifica națiunea română cu aceste anomalii ale ei și strigă că se atacă românismul îndată ce se atacă aceste rătăciri bolnăvicioase ale literaturei române.
Cine cunoaște calibrul unor asemenea poeți și jurnaliști nu se miră de purtarea lor, o găsește naturală și - la dreptul vorbind - indiferentă. Nu ar fi însă natural când publicul român ar continua să-i încurajeze crezând că astfel încurajază literatura; și, pe de altă parte, ar înceta de a fi indiferent îndată ce am privi la înrâurirea ce o poate avea asupra tinerimii noastre.
De aceea împotrivirea energică în contra direcției false arătate în aceste rânduri ne va părea totdeauna o datorie literară, și încercarea de a pune o stavilă în contra ei, atât prin criticarea producerilor rele, cât și prin relevarea scrierilor mai bune, și de a produce un fel de presiune îndestulătoare a opiniei publice în contră-i, va trebui să fie repețită, fără obosire și cu puteri unite, pănă când va izbuti - presupuind că va izbuti vreodată." Titu Maiorescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu