Interviu cu Vasile Dem. ZAMFIRESCU
Autor: Svetlana CÂRSTEAN
In Romania exista doar patru psihanalisti acreditati de IPA (International Psychoanalitical Association). Vasile Dem. Zamfirescu e unul dintre ei. Este profesor universitar, vicepresedinte al Societatii Romane de Psihanaliza, director general al Editurii Trei, dar mai inainte de orice, terapeut. A abordat psihanaliza, avind avantajul unui background filozofic de invidiat. A fost, alaturi de Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu sau Thomas Kleininger, unul dintre „ucenicii“ lui Constantin Noica. S-a despartit, simbolic desigur, de maestrul sau, inventindu-si un drum propriu, extrem de personal si descoperindu-si de fapt o vocatie. Filozofia inconstientului, carte publicata in 1998 si a carei continuare va aparea mai mult ca sigur anul acesta, se dovedeste a fi un proiect de reconciliere intre filozofie si psihanaliza si, implicit, de concordie teoretica cu filozoful Constantin Noica, figura, fara indoiala, paterna si plina in continuare de forta. Relatia cu acesta se dezvaluie in toata profunzimea ei in volumul In cautarea sinelui, publicat in 1999, care cuprinde un jurnal despre Constantin Noica si un altul despre propria analiza personala.
Vasile Dem. Zamfirescu are capacitatea, dupa cum se vede si din jurnalul psihanalizei sale, de a vorbi si de a scrie despre lucruri adesea chiar intime, intr-un mod rece si distant, de a combina vocatia marturisirii cu cea a distantei. Cheia acestei combinatii este cu siguranta, cel putin in cazul sau, psihanaliza. O lume construita dupa acest model si in aceasta cheie ar fi mai putin patimasa si incrincenata, mai responsabila, dar, probabil, si mult mai putin romaneasca.
Analiza mea personala din anii ’80 a fost o optiune de salvare interioara
Exista niste motivatii personale pentru care v-ati ocupat de psihanaliza?
Cred ca am vrut sa ma ocup dintotdeauna de psihanaliza, numai ca, in conditiile in care am facut eu facultatea, lucrul acesta nu era posibil. La facultate nu se scotea un cuvint despre psihanaliza, sau, daca eventual se vorbea, atunci se vorbea de rau. Am urmat Facultatea de Filozofie din ’60 pina in ’65. In momentul in care am ajuns la Institutul de Filozofie si s-a produs schimbarea aceea de optica, dupa venirea lui Ceausescu la putere, in anii ’60, pina in ’71, nu stiu cum s-a intimplat ca am ajuns sa propun o tema de cercetare, pe o perioada de trei ani, referitoare la psihanaliza. Si a fost acceptata. Ceea ce era oarecum surprinzator pentru acele vremuri. Acea lucrare a constituit o parte din lucrarea mea de doctorat, care trata despre etica si psihanaliza. In felul acesta am si publicat in ’72 o carte, a doua carte din Romania postbelica, despre psihanaliza, prima incercare de a lega psihanaliza de un domeniu al stiintelor omului. A fost bine primita. Dupa aceea, am tot citit psihanaliza pina cind mi-am dat seama ca doar citind nu fac nimic si ca in felul acesta ma voi plafona. Ceea ce s-a si intimplat la un moment dat. Tot oarecum impins de un impuls neclar, ca si in cazul lucrarii de cercetare de la Institut, am facut analiza personala care este decisiva pentru meseria de psihanalist. Povestea analizei mele e destul de semnificativa pentru Romania acelor ani.
Asta se intimpla in anii ’70?
In ’70 cred ca nu practica nimeni psihanaliza in Romania. Am descoperit intimplator pe la inceputul anilor ’80 ca exista un psihanalist in Romania, Eugen Papadima. Am fost invitat la Institutul de Psihologie sa vorbesc in cadrul unei Conferinte despre psihanaliza si hipnoza, unde mai erau invitati si doctorul Bratescu care a scris acea Istorie a Psihanalizei in Romania si Eugen Papadima. Atunci am aflat pentru prima data ca exista un psihanalist in Romania si l-am cunoscut. Si cum nu reusisem, dupa nenumarate incercari, sa plec in strainatate, am hotarit sa fac, pina una, alta, o calatorie interioara. Adica sa-mi fac analiza personala, fara gindul explicit ca voi deveni psihanalist. Pe vremea aceea, in ’86, meseria asta avea oricum sanse reduse. Prin urmare, a fost o optiune de salvare interioara.
Cum vi se parea aventura aceasta pe fondul atmosferei generale din Romania acelor ani?
Nu am prea tinut seama de restrictiile care existau atunci. Era o activitate clandestina sau semiclandestina, pentru ca psihanaliza nu era interzisa propriu-zis, ea nici nu exista de fapt. Era interzisa doar ideologic. Asa ca drumurile mele la psihanalist ma incintau, le percepeam ca pe o mica fronda. Ca pe un fel de impotrivire. Am batut drumul pina in Floreasca timp de aproape trei ani, tot calatorind prin trecutul meu, prin lumea asta interioara pe care singur nu ai cum s-o explorezi. Spre sfirsitul analizei, mi-a venit ideea ca as putea sa fac si eu psihanaliza.
Ce a insemnat pentru dumneavostra analiza personala?
In primul rind, am descoperit niste lucruri neplacute despre mine, pe care nu le cunosteam, pe care a trebuit pina la urma sa le accept. Am fost pus in situatia de a-mi asuma umbra, adica partea negativa, de a o prelucra si de a o accepta ca fiind a mea. Asta din punctul de vedere al continuturilor. Din punctul de vedere al functionarii psihice, am dobindit o mai buna comunicare cu mine, adica am reusit sa pot strapunge bariera aceea care, la omul neanalizat, separa constientul de inconstient. Prin urmare, s-a stabilit o mai buna legatura permanenta intre constientul si inconstientul meu. Si asta imi da posibilitatea sa inteleg de ce fac uneori anumite lucruri, aparent ciudate. Pot sa inteleg de unde vin. Iar cistigul cel mai pragmatic a fost un plus de energie care nu se mai consuma in conflictele interne. Cam asta mi-a adus psihanaliza, in afara unei noi abilitati profesionale.
De ce ati considerat necesar sa scrieti despre lucrurile acestea?
Trebuie sa marturisesc ca in jurnalul pe care l-am publicat si care are ca obiect psihanaliza mea nu am spus chiar totul. Fiind profesor si, intr-un fel, o persoana publica, iar mentalitatea din Romania fiind destul de reticenta fata de marturisiri prea directe, am prezentat cu multa prudenta o parte din umbra mea, intr-un limbaj destul de pretentios si de specializat, in asa fel incit lucrurile sa fie spuse, dar nu foarte direct. Adevarul este insa ca nu ma gindisem, atunci cind le-am scris, ca am sa le public vreodata.
Prin urmare, toate notatiile sint scrise inainte de ’90.
Da, si nu mi-am inchipuit vreodata, adica in vremea in care le scriam, mare parte in anii ’80, ca as putea sa le public cindva, nici pe acestea, nici pe cele despre Noica, din acelasi jurnal, pentru simplul fapt ca nu-mi imaginam ca e posibil ca sistemul comunist sa cada. Am publicat aceste texte dupa ’90 pentru a arata cum se poate face trecerea de la filozofie la psihanaliza si pentru a prezenta un caz contemporan, cazurile pe care le prezinta Freud fiind oarecum indepartate.
Trebuie sa inteleg totusi ca, din cauza mentalitatii existente la noi in ceea ce priveste psihanaliza, v-ati gindit ca un asemenea jurnal v-ar putea prezenta drept foarte vulnerabil.
Da si am evitat lucrul acesta. De aceea am spus doar atit cit am considerat eu ca mentalitatea poate sa accepte. Oricum, am avut emotii dupa publicare, gindindu-ma ca poate lucrurile vor fi citite pina la ultimul amanunt si atunci vulnerabilitatea mea va creste. Dar nu s-a intimplat asa. Reactiile au fost destul de multe si de satisfacatoare pentru mine. Sigur ca am fost si dezamagit, pentru ca intelectuali de prima mina n-au vazut in analiza asta decit un fel de tendinta cvasi-patologica de a desparti firul nu in patru, ci in 444, si nicidecum vreo semnificatie spirituala. Or, psihanaliza are fara indoiala o semnificatie spirituala, in sensul ca te ajuta sa te eliberezi de balastul trecutului, te scoate din repetitia unor scheme care se formeaza fara voia ta in prima parte a vietii. Te ajuta sa devii tu insuti, sa devii creator, sa fii deschis la experiente si sa nu ai spiritul incarcat cu tot felul de vestigii ale primei copilarii. Multi isi inchipuie, si acesta e un pacat al mentalitatilor din Romania, ca mintea omului se reduce la constiinta si ca aceasta constiinta poate sa controleze tot comportamentul si toate activitatile intr-un mod perfect. Ceea ce este fals. Psihanaliza, analizind irationalul, te ajuta sa-l intelegi si sa-l controlezi.
Incearca sa dea un sens pentru ceea ce pare lipsit de orice sens.
Sigur, ea da un sens acestui irational si te pune intr-un comert mai profitabil cu el si cu tine insuti, ajutindu-te sa-ti construiesti o identitate mai apropiata de posibilitatile reale.
Am reusit sa formam un public pentru psihanaliza
Initiativa infiintarii Editurii Trei v-a apartinut?
Nu, initiativa a fost a lui Silviu Dragomir care mi-a fost student. La inceput mi-a fost greu sa concep ca noi am putea sa facem o editura, s-o tinem in viata, sa gasim bani. Propunerea lui a venit insa in intimpinarea unei dorinte pe care eu insami o aveam si care era legata atit de psihanaliza, cit si de o lucrare de etologie, pe care incercam sa o public si nu reuseam. Era o lucrare despre agresivitate. Editorii la care am apelat s-au dovedit a fi destul de reticenti. In ’94, cind am infiintat noi editura, exista de fapt o reticenta generala fata de psihanaliza.
Care a fost proiectul editurii?
Acela de a publica psihanaliza si etologie, domenii foarte importante in Occident, foarte slab reprezentate in Romania. Cred ca am reusit sa realizam un lucru dificil, adica sa si vindem cartile publicate, dar sa si formam un public. Exista acum un public pentru psihanaliza, destul de constant, care variaza in jurul a doua mii de persoane. E vorba in primul rind de oameni tineri. Vrem sa acordam mai multa importanta psihologiei. O mare lipsa in Romania este absenta culturii psihologice. Oamenii au nevoie de o psihologie care sa-i ajute sa se orienteze in viata. Am creat chiar o sub-serie pe ideea „cum sa“: cum sa te aperi de manipulare, cum sa scapi de frica de ceilalti, cum sa te comporti cu personalitatile dificile. Aceste carti sint accesibile si de calitate. Nu sint nici extrem de comerciale, nici academice. Sintem pentru popularizare, dar nu pentru vulgarizare.
Efectul terapeutic al scrisului nu poate fi comparat cu cel al unei psihanalize
Ati publicat la Editura Trei si cartea lui Marie Cardinal, Cuvintele care elibereaza, care este, ca si jurnalul psihanalizei dumneavoastra, tot o marturie a unei terapii. Cum credeti ca a fost primita la noi aceasta carte?
Mi-e greu sa fac o apreciere globala, dar as face o apreciere pe baza activitatii mele de profesor. A fost una dintre primele carti pe care le-a scos Editura Trei si am publicat-o cu gindul declarat de a o folosi ca material didactic, de a prezenta cu ajutorul ei, intr-o forma literara, deci mai accesibila, o psihanaliza efectiva si nu teorie psihanalitica. Cred ca pe unii i-a impresionat foarte mult, altii au ramas indiferenti, dar efectul a fost obtinut, adica am oferit o ilustrare a modului in care se desfasoara o psihanaliza si mai ales a rezultatelor psihanalizei. Pentru ca patologia din aceasta carte era destul de severa, iar dupa sapte ani de analiza personala s-a ajuns la un rezultat foarte bun. Fosta pacienta reintra in viata, isi recupereaza familia de care trebuise sa se desparta si incepe sa functioneze cu totul altfel decit inainte.
Cit credeti ca e aici literatura si cit marturisire propriu-zisa?
E posibil sa existe si in acest caz niste deformari ale realitatii, asa cum si eu am evitat anumite lucruri in jurnalul meu. Dar marturisirea inconstientului autoarei cred ca e foarte veridica. E adevarat ca nu sint foarte multumit de aceasta carte, din punctul de vedere al psihanalistului, in sensul ca spune foarte putin despre psihanalist, despre relatia pacientei cu acesta. Se stie ca psihanaliza se bazeaza foarte mult pe relatie. Dar, chiar si asa, Cuvintele care elibereaza este o marturisire foarte impresionanta.
Stiti ca exista cliseul potrivit caruia toate geniile sint nefericite. Credeti ca scriitorii scriu ca sa se vindece de ceva anume?
Cu siguranta ca scrisul are si o valoare terapeutica. Se poate intimpla ca aceasta intentie terapeutica sa fie prezenta chiar si atunci cind acest lucru nu este foarte evident. Asta pentru ca exista o presiune interna care impinge spre scris. Cred insa ca efectul terapeutic al scrisului nu e foarte important; e cel mult limitat la un efect catartic, adica de eliberare. Prin urmare, intentia e autoterapeutica, insa efectul nu e cel scontat. Se spunea despre Goethe ca a scris Suferintele tinarului Werther si drept urmare nu s-a mai sinucis. Nici pentru cititori si nici pentru scriitor literatura nu este suficienta ca procedeu terapeutic. Este utila, aduce elemente de autocunoastere importante, unele subliminale, dar nu de mare profunzime. Efectul terapeutic al scrisului nu poate fi comparat cu cel al unei psihanalize, care te duce mult mai departe in propriile profunzimi.
N-am citit pina acum romane scrise de psihanalisti
Atunci cind cititi, vi se intimpla sa „cintariti“ textele din perspectiva psihanalistului?
In ultima vreme, adica in ultimii zece ani, n-am citit prea multa literatura, spre deosebire de perioada anterioara, mai ales de vremurile celei de-a doua studentii. Am citit foarte mult facind o Facultate de filologie, de limbi germanice.
Ati facut si filologia si filozofia?
Da, ca a doua facultate am facut filologia, la indemnul lui Noica, vrind in acest fel sa-mi insusesc atit de bine germana, incit sa-i pot traduce foarte eficient pe autorii mari din filozofia germana. De altfel, am si tradus Kant. Revenind la intrebarea dinainte, in ultimul timp citesc tot mai putin, fiind preocupat mai degraba sa parcurg romanele adevarate, cele ale pacientilor mei. Naratiuni vorbite. Oricum, incerc sa nu citesc cartile cu ochiul psihanalistului. Ar fi un demers secund, intelectual, care mi-ar strica placerea lecturii. Incerc sa citesc eliberindu-ma cit mai mult posibil de prejudecati teoretice. Doar in ultima instanta, ajung sa reflectez si psihanalitic asupra unei carti pe care o citesc, asa cum am facut cu Luni de fiere. Am discutat-o cu studentii mai multi ani la rind, in seminarii. Intii am citit-o cu aviditatea lectorului obisnuit, cit mai ingenuu cu putinta, si apoi am reflectat asupra ei, folosindu-ma si de instrumente tipic psihanalitice.
V-ati gindit vreodata sa scrieti literatura?
Da. Chiar am intentia ca, dupa ce termin si volumul al doilea din Filozofia inconstientului, sa incerc sa scriu un roman – tot pe baza unor experiente psihanalitice.
Personale sau din terapiile pacientilor dumneavoastra?
Amestecate. N-am citit romane scrise de psihanalisti. Poate ca exista. Romanul Cuvintele care elibereaza e scris de un pacient. Un psihanalist detine un material extraordinar despre oameni, pe care un scriitor obisnuit nu-l are. Folosind un termen al lui Lorenz, as spune ca psihanaliza transmisa fictional ar putea sa prezinte reversul oglinzii. Ne uitam in oglinda si ne vedem intotdeauna fata. Psihanaliza e oglinda in care iti vezi spatele. Adica ceea ce nu prea iti convine. As fi multumit sa pot folosi tot materialul acesta subteran pe care il descopar in terapiile mele. Sigur ca am si ezitari in ceea ce priveste abilitatile mele literare. Literatura presupune o tehnica, un exercitiu.
Filozofia inconstientului este o demonstratie facuta in mod evident pentru Constantin Noica
Ce a insemnat pentru dumneavoastra relatia cu Constantin Noica?
In ceea ce ma priveste, relatia cu Noica a fost la fel de importanta ca si relatia cu psihanalistul. El a fost pentru mine, desigur, un parinte spiritual, chiar daca, asa cum se intimpla adesea cu parintii, nu intotdeauna urmezi calea pe care ei ar dori-o. Dar Noica a fost un parinte destul de bun ca sa accepte si diferenta. Am cistigat in relatia cu el acumulind foarte multa cultura, ceea ce nu as fi reusit daca nu m-as fi aflat sub indrumarea lui timp de 15 ani. Pe de o parte, am „facut cantitate“ cu el, asa cum dorea, am invatat diferite lucruri despre felul in care trebuie sa abordezi autorii, cartile, lucruri stiute acum: sa citesti autori si nu carti, sa citesti la sursa si nu despre. E vorba de o temeinicie in a face cultura. Faptul ca eu ma ocup cu altceva decit si-ar fi dorit Noica cred ca nu anuleaza relatia cu el. Si mai cred ca Filozofia inconstientului, din care am publicat primul volum in 1998 – sper ca anul acesta sa-l public pe al doilea –, l-ar fi multumit si pe Constantin Noica. Este o demonstratie facuta in mod evident pentru el, demonstratie care arata ca psihanaliza poate sa intre in filozofie, sa alimenteze chiar filozofia. Noica nu agrea psihanaliza si, in acest sens, el este exponentul generatiei interbelice de intelectuali destul de reticenti fata de psihanaliza. Sa nu uitam totusi ca Vulcanescu a scris despre psihanaliza in termeni destul de obiectivi si de pozitivi. Probabil ca Noica a fost influentat mai mult de Nae Ionescu in acest sens.
Care erau argumentele sale?
Mi-a povestit ca la un moment dat a intilnit o persoana care, sub impresia unor lecturi freudiene, i-ar fi spus: „Ce-ti mai pierzi vremea cu filozofia? Astazi Freud e filozofia“. Sigur ca, pus in fata unei asemenea afirmatii, a protestat fata de aceasta dizolvare a filozofiei in psihanaliza. Dar poate ca e vorba doar de o amintire ecran a sa, de o amintire falsa. Structural, Noica nu putea sa agreeze psihanaliza. Totusi, in perioada in care relatiile cu noi erau foarte active, el a citit si Jung si Freud. Nu refuza sa se familiarizeze, dar oscila. La un moment dat, mi-a spus ca Jung e de preferat lui Freud, dupa care s-a razgindit si a decis ca Freud ar fi de preferat lui Jung, fiind mai profund. Cert este ca, intr-un fel, scopul relatiei mele cu el a fost acela de a-i demonstra ca psihanaliza poate fi incorporata intr-o filozofie sau poate sa hraneasca o filozofie.
Ati ajuns sa-l convingeti de aceste lucruri?
Din pacate, nu. Dar cred ca ar fi agreat Filozofia inconstientului. Asa ca m-am impacat in mine cu Noica, spunindu-mi ca el ar fi acceptat aceasta carte ca pe o demonstratie reusita.
Colegii mei de generatie sint tributari indoctrinarii pe care ei insisi au combatut-o
Cum considerati ca privesc intelectualii din Romania psihanaliza?
As imparti intelectualii pe generatii. Generatia cea mai veche cred ca e cel mai putin interesata de psihanaliza. Aceasta si datorita faptului ca in comunism nu a existat nici un fel de informatie; apoi, si datorita influentei autorilor interbelici (dintre care doar Blaga a fost favorabil psihanalizei, preluind mult in opera sa din Jung).
Nu credeti ca aici pot exista si niste explicatii pur personale? Probabil ca aceasta generatie nici nu doreste sa rascoleasca prea mult in trecutul sau.
Sigur, ei si ca persoane nu mai pot accepta psihanaliza. De fapt, chiar exista aceasta regula in psihanaliza: dincolo de cincizeci de ani, destinul este conturat, iar o terapie ar putea produce mai degraba un dezechilibru decit o echilibrare, mai ales in cazul in care ar dezvalui un esec bine ascuns. Urmeaza apoi generatia mea, care se caracterizeaza si ea printr-un refuz al psihanalizei, dar eu cred ca tot in necunostinta de cauza. E tot o problema de spirit al vremii. Colegii mei de generatie sint fara sa vrea tributari indoctrinarii pe care ei, dealtfel, au combatut-o. Ei si-au insusit aceasta indoctrinare fara sa-si dea seama. Exista si in cazul lor ratiuni personale. Asa cum eu m-am indreptat din motive personale spre psihanaliza, asa si ei o refuza din motive de aceeasi natura. In fine, generatia studentilor mei de astazi este total deosebita, poate si pentru ca psihanaliza este pentru prima data in Romania obiect de studiu in invatamintul superior. Datorita lor, lucrurile se vor normaliza cu timpul si psihanaliza va ocupa si la noi locul pe care il ocupa in Occident. Si cred ca, intr-o cultura libera, cei care studiaza psihanaliza din liceu, chiar daca au motive personale sa o respinga, chiar daca nu mai citesc carti de specialitate in tot restul vietii lor si nu fac o analiza personala, vor avea totusi intotdeauna o cu totul alta atitudine fata de psihanaliza decit are in momentul de fata un intelectual roman ajuns la maturitate. O atitudine mai neutra si mai putin patimasa. Sa-l luam de exemplu pe Eliade. El nu a fost nici pe departe un adept al psihanalizei. Insa, in comparatie cu Noica, care a ramas in Romania – amindoi fiind din aceeasi generatie, din aceeasi scoala, – Eliade a scris despre psihanaliza. L-a cunoscut pe Jung, intilnire probabil destul de importanta pentru el. In anii ’60, psihanaliza era de mare interes in Occident. Noica, fara sa fie presat de prezenta culturala a psihanalizei, a ramas la o atitudine antebelica fata de ea. Cred ca aceasta comparatie este foarte elocventa. Rezistenta incrincenata tine de inceputurile patrunderii psihanalizei intr-o cultura.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu