"Prezentul nu conţine nimic mai mult dccât trecutul şi ceea ce se găseşte în efect era de la cauză." Bergson
Cît despre viaţa psihică, aşa cum se desfăşoară
ea sub simbolurile care o maschează, se percepe lesne că timpul este însăşi stofa din care se compune.
De altfel, nu există o stofa mai rezistentă şi nici mai palpabilă. Căci durata noastră nu este o clipă ce
înlocuieşte pe alta: într-un asemenea caz n-ar exista niciodată decît prezent, nu o prelungire a timpului
actual, nici evoluţie sau durată concretă. Durata este progresul continuu al trecutului care macină
viitorul şi creşte înaintînd. Din moment ce trecutul creşte neîncetat, el se şi conservă în aceeaşi
măsură. Memoria, cum am încercat s-o dovedim2, nu este o însuşire a clasării amintirilor într-un sertar,
sau de înscriere a lor într-un registru. Nu există registru, nici sertar, propriu-zis nu există aici nici o
însuşire, căci aceasta se exercită cu intermitenţe, cînd vrea sau cînd poate, în timp ce îngrămădirea
trecutului peste trecut se succede fără încetare. In realitate, trecutul se conservă de la sine, automat.
întreg, fără îndoială, el ne urmează în orice clipă; ceea ce am simţit, am gîndit, ceea ce am vrut încă
din copilărie se află aici, asupra prezentului cu care vrea să se întîlnească, împingînd uşa conştiinţei
care ar vrea să-1 ţină afară. Mecanismul cerebral este făcut tocmai să-1 refuleze aproape în întregime
în subconştient şi să nu admită în conştiinţă decît ceea ce este de natură să lumineze situaţia prezentă,
să sprijine acţiunea ce se pregăteşte să facă, în fine, o ixcabăfolositoare. Cel mult prin contrabandă,
unele amintiri de lux vor trece uşa întredeschisă. Aceşti mesageri ai inconştientului ne atrag atenţia
asupra a ceea ce
EVOLUŢIA CREATOARE
tîrîm după noi fără s-o ştim. Dar chiar şi atunci cînd nu avem o idee clară despre aceasta, simţim vag
că trecutul nostru rămîne prezent. într-adevăr, ce sîntem noi, ce este caracterul nostru, dacă nu
condensarea istoriei trăite după naştere, ba chiar înaintea naşterii, pentru că aducem cu noi înclinaţii
prenatale? Fără îndoială, nu gîndim decît cu o mică parte a trecutului nostru; dar dorim, vrem,
acţionăm cu întregul nostru trecut, inclusiv cu arcuirea de suflet originală. Trecutul no stai se
manifestă, deci, în noi integral din impuls şi sub formă de tendinţă, deşi numai o mică parte devine
reprezentare.
Din această supravieţuire a trecutului rezultă imposibilitatea, pentru conştiinţă, de a trece de două ori
prin aceeaşi stare. în zadar sînt circumstanţele aceleaşi, ele nu acţionează asupra aceleiaşi persoane,
căci o surprind într-un nou moment al istoriei sale. Personalitatea noastră, care se luptă în fiecare clipă
cu experienţa acumulată, se schimbă fără încetare. Schim-bîndu-se, ea împiedică o stare, fie şi
identică sieşi la suprafaţă, de a se repeta vreodată în profunzime. Tocmai de aceea durata noastră este
ireversibilă. Nu am putea să-i retrăim vreo porţiune, căci ar trebui să începem prin a şterge amintirea a
tot ce a urmat. Am putea, la nevoie, să ştergem această amintire din inteligenţa noastră, dar nu din
voinţa noastră.
Astfel, personalitatea noastră creşte, se măreşte, se coace neîncetat. Fiecare din momentele sale este
ceva nou care se adaugă la ceea ce era dinainte. Să mergem mai departe: nu este doar nou, ci şi
inepuizabil. Fără îndoială, starea mea actuală se explică prin ceea ce era mai mult în mine şi prin ceea
ce acţionează asupra mea imediat. Analizînd-o, nu voi găsi elemente în ea. Dar o inteligenţă, chiar
supraomenească, n-ar fi putut să prevadă forma mai simplă, inidivizibilă, care dă acestor elemente cu
totul abstracte organizarea concretă. Căci a prevedea înseamnă a proiecta în viitor ceea ce s-a perceput
în trecut sau a-şi reprezenta pentru mai tîrziu o nouă aşezare, într-o altă ordine, a elementelor
percepute. Dar ceea ce n-a fost niciodată perceput şi este în acelaşi timp simplu, este obligatoriu
imprevi-
24
HENRI BERGSON
zibil. Or, tocmai acesta este cazul fiecăreia dintre stările noastre, considerată ca moment al unei istorii
în desfăşurare: ea este simplă şi nu se poate să fi fost percepută întrucît concentrează în
individualitatea sa tot ce este perceput, la care se alătură ceea ce adaugă prezentul. Este un moment
original al unei nu mai puţin originale istorii.
Portretul finisat se explică prin fizionomia modelului, prin natura artistului, prin culorile diluate pe
paletă; dar cunoscînd chiar ceea ce îl explică, nimeni, nici chiar artistul, nu va putea să prevadă exact
ce va fi portretul, căci a-1 prezice ar însemna a-1 produce înainte de a-1 fi produs, ipoteză absurdă care
se anulează singură. Aşa e pentru momentele vieţii noastre, ai cărei făurari sîntem noi înşine. Fiecare
dintre ele este un fel de creaţie. Şi, aşa cum talentul pictorului se formează sau se deformează, în orice
caz se modifică, chiar sub influenţa operelor produse, la fel fiecare din stările noastre, pe măsură ce ies
din noi, ne modifică personalitatea, fiind forma nouă pe care ne-o dăm. Este deci îndreptăţit să spunem
că ceea ce facem depinde de ceea ce sîntem: dar trebuie adăugat că sîntem, într-o anumită măsură,
ceea ce facem şi că ne creăm continuu pe noi înşine. Această creaţie de sine prin sine este cu atît mai
completă, cu cît judecăm mai bine asupra a ceea ce facem. Căci raţiunea nu procedează aici, ca în
geometric, unde premisele sînt date o dată pentru toate, impersonale, şi unde o concluzie impersonală
se impune. Aici dimpotrivă, aceleaşi raţiuni vor putea dicta unor persoane diferite sau aceleiaşi
persoane, în momente diferite, acte cu totul diferite, deşi la fel de raţionale. La drept vorbind, ele nu
sînt în întregime aceleaşi raţiuni, pentru că nu aparţin aceleiaşi persoane, nici aceluiaşi moment. De
aceea nu se poate opera asupra lor in abstracto, din afară, ca în geometrie, nici nu se pot rezolva
pentru altul problemele puse de viaţă. Fiecăruia îi revine rezolvarea lor din interior, pe socoteala lui.
Dar nu vom aprofunda această chestiune. Căutăm doar sensul exact pe care îl dă conştiinţa noastră
cuvîntului „a exista" şi
EVOLUŢIA CREATOARE
25
constatăm că, pentru o fiinţă conştientă a exista înseamnă a se schimba, a se schimba înseamnă a se
maturiza, a se maturiza înseamnă a se autocrea nelimitat. Se pot spune atîtea despre existenţă în
general?
Orice obiect material prezintă caracteristici inverse faţă de cele pe care le-am enumerat. Sau rămîne
ceea ce este sau, dacă se schimbă sub influenţa unei forţe exterioare, ne reprezentăm schimbarea ca pe
o deplasare a părţilor care, ele însele nu se schimbă. Dacă părţile se schimbă totuşi, le vom fragmenta
şi pe ele, la rîndu-le. Vom coborî astfel pînă la moleculele din care sînt compuse fragmentele, pînă la
atomii constitutivi ai moleculelor, pînă la corpusculele de atomi, pînă la „imponderabilul" în sînul
căruia corpusculele s-ar forma printr-o turbionare, în fine, vom împinge diviziunea sau analiza pînă
unde va fi nevoie. Nu ne vom opri decît în faţa imuabilului.
în continuare, să spunem că obiectul compus se schimbă prin deplasarea părţilor sale componente. Dar
cînd o parte şi-a părăsit poziţia, n-o împiedică nimic să şi-o reia. Un grup de elemente care a trecut
printr-o stare poate deci să revină la ea, dacă nu de la sine, cel puţin ca urmare a unei cauze exterioare
ce pune totul la loc. Aceasta înseamnă că-o stare a grupului se va putea repeta de cîte ori vrea şi deci
grupul nu îmbătrîneşte. El nu are istorie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu